„Plăcere” e un cuvînt ambivalent și tensionat. Simțim imediat nevoia să-l judecăm, să stabilim dacă plăcerea e vinovată sau nu, de parcă ar fi inculpată într-un proces penal. Ideal, o facem înainte de a purcede la a ne satisface plăcerea, ca să prevenim lucruri rele. E subiect deontologic. Deși e reglementată de legile irezistibile ale naturii, am adăugat straturi peste straturi de legi omenești, la marginea cărora mustesc, încă din antichitatea clasică, dezbateri filosofice. Și dacă așa stau lucrurile, motivele sînt foarte serioase, iar miza foarte mare.
Avem neapărată nevoie de plăcere. Știm asta pentru că există cel puțin o boală, deloc rară, în care capacitatea de a simți plăcere nu mai funcționează cum trebuie: depresia. Unul din cele două criterii majore de diagnostic al episoadelor depresive este „pierderea interesului și plăcerii” pentru activități (celălalt fiind dispoziția depresivă). Asta poate însemna o simplă lipsă de chef pentru un hobby sau o activitatea care înainte te bucura, dar poate merge pînă la pierderea sensului unor lucruri extrem de importante, centrale pentru miezul tău existențial. Golul care rămîne nu e doar o absență, e un proces malign. Mi-aduc aminte de o sinucidere celebră, discutată și la televizor, în care mirarea era că victima fusese un om credincios, mergător la biserică. Depresia îți poate răpi credința, și nu doar pe cea religioasă, ci credința că viața are sens, că merită să privești înainte, să faci bine, să construiești ceva în timpul pe care îl ai în lume. Există așadar o continuitate între micile plăceri și marele elan vital al oamenilor. Plăcerea e o coloratură emoțională care ne răsplătește pentru cele mai nobile lucruri de care sîntem în stare; cinicii ar putea spune că, fără plăcere – o trăire egocentrică –, nu există altruism și, deși nu cred că e adevărat cu totul, absența plăcerii este o catastrofă.
Trăirea aceasta pozitivă, care, precum toate qualia, e imună la o explicitare ultimă, e de altfel parte din toate comportamentele benefice vieții. Fără mîncare nu putem trăi, astfel încît mîncarea e plăcută. Fără sex, specia s-ar stinge, iar sexul presupune atît de mult risc social încît și plăcerea trebuie să fie pe măsură ca să ne putem întîlni pe această punte dintre noi în relativă siguranță. Există o parte din creier care înțelege cînd o activitate e bună pentru noi și se organizează în magistrale neuronale care se vor activa și ne vor invita să ne întoarcem la acea activitate.
Cunoaștem în bună măsură care sînt aceste structuri, ele pornesc din tegmentalul ventral, situat în mezencefal, o parte din creierul arhaic ce se ocupă cu funcții vitale, și ajung în nucleul accumbens, situat în sistemul limbic, o parte a cortexului cerebral, tot veche filogenetic: așa-numitul tract mezolimbic. Plăcerea e așadar un lucru străvechi. Pentru că sinapsele acestui tract folosesc dopamina ca neuromediator, auzim în spațiul public multe despre dopamină, „dependența de dopamină”, „postul de dopamină” și altele mai aproape de știința pop și de pseudoștiință decît de realitatea complexă și incomplet înțeleasă.
Plăcerea are și rolul de a alina sau controla durerea. În anii ’70, Eric J. Simon, încercînd să înțeleagă mecanismul de acțiune al opiaceelor, descoperea că avem propriile „morfine interioare”, și chiar așa le-a botezat, endorfine. Ele sînt substanțe ale plăcerii, așa cum astăzi știm cu toții, dar principalul lor rol în corp e de control al durerii. Fără ele, fiecare mișcare ar fi o tortură.
Oricît am cerceta fenomenul plăcerii, avînd în vedere natura lui pur subiectivă, vom rata mereu ceva esențial. Dar știm deja destul de multe despre mașinăria din spate ca să înțelegem rolul plăcerii: ea ne apără de durere, ne întoarce mereu la lucrurile care ne fac bine, ne dă avînt către lucrurile importante și ne consolidează credințele și identitatea.
Dar dacă plăcerea este atît de importantă și de benefică, de ce e obiectul atîtor suspiciuni și norme morale?
Mai întîi pentru că plăcerea îți dă iluzia că e de ajuns, dar rareori este. Lucrurile importante, bune și plăcute sînt mereu însoțite de o armată de accesorii plicticoase. Dacă am conta doar pe plăcere, nu am putea nici măcar să ne satisfacem plăcerile. Pentru asta, în confederația minții umane, undeva în creierul mai nou – cortexul prefrontal –, se află un șef, pe care psihologii îl numesc „funcție executivă”. Șeful e cel care stabilește scopul unei acțiuni și cel care te obligă să mergi pînă la capăt. De exemplu, am acceptat să scriu acest articol cu mare plăcere, dar pe la mijlocul lui m-am plictisit (ca și dumneata, cititorule). Aș putea să mă opresc și să fac altceva, mai agreabil, dar funcția mea executivă mă obligă să nu mă ridic de la birou și să-l termin. Dacă aș ceda tentației plăcerii, nu aș mai termina nimic, m-aș mulțumi cu frînturi hedonice de început și nu aș avea nici o satisfacție finală. Și, dacă sîntem atenți la propriile vieți, cred că trebuie să recunoaștem că avem multe începuturi bune, dar nu la fel de multe finaluri fericite. Tot funcția executivă e cea care mă face să fiu manierat chiar dacă nu am chef, să respect regulile sociale și să-mi controlez emoțiile și instinctele cînd e cazul. În tulburarea bipolară, la antipozii depresiei se află mania, în care plăcerea devine o stare permanentă de spirit, o euforie enormă, care rupe orice frînă și îți arde toate resursele. Vorbim mai rar în public despre manie decît despre depresie: poate că societatea oamenilor, conștiința colectivă, se teme mai mult de euforie decît de tristețe și își exercită mai viguros tabuurile asupra ei. În schimb, vorbim tot mai des despre deficitul de atenție, ADHD, o variantă mai domestică, dar foarte durabilă, de disfuncție executivă, în care ne regăsim tot mai mulți.
Am nevoie de șeful meu din cortexul prefrontal, deși nu e deloc un personaj plăcut. Nici nu trebuie să fie plăcut, ci puternic. Plăcerea te motivează, dar te și distrage. Cică șogunul Tokugawa Ieyasu evita cu tot dinadinsul lucrurile care îi plăceau, ocupîndu-se mereu de sarcinile neplăcute. Cîtă tărie de caracter! Umila mea părere e că nu trebuie nici să ne autoflagelăm ca să ne muscularizăm funcția executivă. E de dorit un echilibru între datorie (inclusiv și cea față de noi înșine) și plăcere, dar cît de greu e să găsești acest echilibru, de care depinde reușita oricărei vieți! Măcar să ne învîrtim în jurul lui, chiar dacă nu îl obținem cu adevărat, măcar atît, ca să o scoatem la capăt.
Al doilea motiv pentru care plăcerea poate fi un pericol e că oamenii, în nesfîrșita și uneori nesăbuita lor curiozitate, au descoperit moduri piraterești de a o deturna. Multe lucruri dăunătoare devin obiceiuri dăunătoare pentru că stimulează cu perfidie căile mezolimbice, păcălind creierul să creadă în beneficiul lor. Majoritatea drogurilor au acest mecanism. Devenim dependenți de tutun și nu de mușețel pentru că nicotina din tutun produce o scurtă, dar puternică stimulare a traseelor neuronale dopaminice, agresînd receptori de acetilcolină. În timp ce parfumul de mușețel nu are această proprietate biochimică. Opioidele stimulează receptorii endorfinelor mult mai puternic decît o pot face acestea din urmă: creierul, supus îndrumării plăcerii, va prefera în curînd opiul, iar corpul va fi copleșit de dureri dacă încetăm brusc să i-l mai dăm. Scurtimea acțiunii drogurilor e esențială: ea te lasă mereu în prag de sevraj și doritor de mai mult. Și nu doar drogurile chimice pot face asta, ci multe comportamente care accelerează balansul dintre plăcere/satisfacție și durere/anxietate, cum sînt jocurile de noroc, ale căror reclame sinistre se preling enorme pe fațade, sub ochii binevoitori ai guvernelor de orice culoare politică. Aceleași guverne care, cu ipocrizie, incriminează consumul de droguri, făcîndu-se că nu știu că, uneori, cei ce le folosesc o fac pentru că în ei urlă o durere urgentă, o suferință neglijată, iar drogul e mult mai aproape decît ajutorul.
Chiar și Aristip din Cirene, discipolul lui Socrate care, spre furia acestuia, credea că singurul lucru bun pe lume e plăcerea, recunoștea valoarea moderației. „Posed, nu sînt posedat“ era motto-ul lui. În anhedonie, viața e greu de suportat, durerea e peste tot, sensul nu e nicăieri, iar omul se mișcă doar mecanic, în virtutea celor mai vechi rutine. Dar bănuiesc că o viață în care am trăi permanent plăcerea ar fi la fel de imposibilă. În înțelepciunea lui naturală, corpul atenuează mai repede plăcerea decît durerea. Ce rămîne? La capătul unei lungi drumeții, în vocile copiilor mei, în final de copilărie, încă jucîndu-se, în oboseala după o lungă zi de lucru, în caimacul reconfortant al cafelei – un drog benign –, în afecțiunea divină și inocentă a mîțelor noastre, într-un paragraf sau poem sau acord care îmi vorbește de parcă m-ar cunoaște cum nimeni nu mă cunoaște, în vechile prietenii, micile și marile plăceri sînt semne inteligibile și familiare care îmi reamintesc că sînt încă pe drumul cel bun. Dacă vreodată lucrurule astea nu îmi vor mai fi de ajuns, sper să am conștiința și prezența de spirit să îmi dau seama că am fost atins de marele gol, și să îmi aduc aminte că există alte remedii împotriva lui. La urma urmelor, sîntem datori să facem tot ce putem pentru libertatea noastră.
Vlad Stroescu este psihiatru și scriitor, autorul, printre altele, al volumelor colective Sîntem sănătoși la minte?, Editura Humanitas, 2022, și Izolare (e-book), Editura Nemira, 2020, și al cărții Povești somnifere, Editura Humanitas Junior, 2024.
