De mai mulți ani mă uit la confruntări sportive în căutarea unor lecții de viață. Mă gîndesc că o asemenea activitate omenească precum sportul, care a străbătut istoria omenirii modificîndu-se formal, dar niciodată esențial, aduce cu sine un fel de înțelepciune de demult, că spune ceva important despre viață și despre oameni, că e ca un fel de sondă modernă trimisă în timpuri străvechi care s-a întors și ne arată ce a cules din demultul omenirii.
Cu acest gînd mă uit la meciuri de fotbal sau de baschet ori la unele întreceri de atletism. Îmi plac mai mult sporturile de echipă pentru că efortul colectiv e mai spectaculos decît efortul individual și pentru că în aceste sporturi, mai ales, se vede antrenorul: un fel de șef care nu e șef pentru că, pînă la urmă, pe teren jucătorii sînt singuri și ei cîștigă sau pierd, un fel de profesor care nu e profesor pentru că, la o adică, dacă treaba merge prost, mai degrabă este el concediat decît elevii sancționați. Îmi place, mai mult decît orice, să văd cum o echipă aplică un plan, cum se adaptează planurilor adversarului, cum reacționează ca un corp, cum devine mai mult decît suma indivizilor care o compun chiar dacă unii dintre acești indivizi sînt ei înșiși, singuri, mai mari și mai importanți decît echipe întregi.
Am văzut recent un meci de fotbal din cadrul Campionatului Mondial acum în desfășurare, care mi s-a părut că este o lecție extrem de importantă pentru noi toți, pentru noi ca națiune, așa că o împărtășesc. O cred utilă mai ales acum, cînd am impresia că toate neputințele noastre ne-au copleșit.
Meciul dintre Spania și Insulele Capului Verde. Spania este una din marile puteri fotbalistice ale lumii. Campioana Europei la zi, campioană mondială în 2010, clasată acum pe locul III în topul mondial al echipelor naționale de fotbal realizat de profesioniștii de la FIFA, Spania strînge jucători absolut formidabili care joacă un fotbal deopotrivă încîntător și eficient. Calitățile excepționale ale fiecărui jucător sînt dincolo de dubiu și plăcerea lor de a juca împreună sub culorile naționale este evidentă. Insulele Capului Verde sînt o țară din largul coastelor de vest ale Africii, cu o suprafață și o populație aproximativ egală cu cea a județului Dîmbovița. Asemănarea cu județul Dîmbovița se menține și în privința fotbalului. Nu există nici un jucător de fotbal din echipa națională a Capului Verde cît de cît cunoscut pe plan internațional, iar tradiția fotbalistică a țării, care a devenit independentă în 1978, este practic nulă (federația lor de fotbal s-a afiliat la FIFA în 1986). În timpul meciului, s-a văzut clar că echipa Capului Verde nu putea nimic – jucătorii ei nu driblau bine, nu legau mai mult de două pase, cel mult a treia pasă era interceptată de spanioli, iar suprema neputință se vedea în rarele ocazii cînd Capul Verde pornea la atac împotriva Spaniei. Cum treceau de mijlocul terenului, jucătorii din Capul Verde se grăbeau să tragă spre poartă, aveai clar impresia că vor să scape de minge și de sarcina de a construi, cît de cît, un atac plauzibil, pentru a reveni în apărare. Meciul dintre Spania și Capul Verde nu putea să fie nici măcar un meci între Goliat și David pentru că, în confruntarea cu uriașul luptător filistean, David a compensat deficitul de forță fizică prin calități mentale superioare și a putut dezvolta o tactică ce i-a adus victoria. În cazul nostru, Spania era superioară în toate. Nu exista absolut nici un domeniu relevant pentru jocul de fotbal în care superioritatea Spaniei să nu fie covîrșitoare. Și totuși, Spania nu a reușit să învingă Capul Verde. Mai mult, nu a reușit să înscrie nici măcar un gol, deși a atacat în valuri, fără oprire, tot meciul. Ce s-a întîmplat?
Capul Verde și-a organizat admirabil neputințele și a oferit o magnifică lecție de luciditate colectivă. Mai întîi, au fost pe deplin conștienți de faptul că ei nu pot dribla ca spaniolii, nu pot pasa ca spaniolii, nu pot șuta ca spaniolii, nu pot dezvolta un joc de fotbal măcar comparabil, nu mai zic competitiv. Și atunci, au făcut singurul lucru pe care-l puteau face: s-au organizat. Cu o disciplină tactică fără fisură, fiecare anonim din Capul Verde a stat la locul lui și a făcut fără greș ceea ce trebuia să facă într-un sistem defensiv de tip „pe aici nu se trece”. Nimic altceva. La început, Spania, un pic trufașă, a luat lucrurile lejer. Nu se putea să nu învingă Capul Verde. Cu timpul, văzînd că nu pot face mare lucru în fața unui zid disciplinat, spaniolii au devenit tot mai agresivi, iar în ultimele douăzeci de minute au început să se enerveze și să se grăbească. Capul Verde a jucat constant jocul mediocru pe care-l putea juca. Dar, esențial, a jucat organizat și disciplinat. Așa se face că marea Spanie nu a reușit să dea nici un gol Capului Verde.
Cum zic, lecția e importantă. Cînd te confrunți cu un adversar cu mult mai bun decît tine, nu încerca să faci ceea ce știi bine că nu poți face, nu încerca, așa cum ar zice mulți „laif căuci” de azi, să te autodepășești. Dimpotrivă, conștientizează cît poți de lucid limitele tale și organizează-te bine în interiorul lor. Fii lucid în raport cu ce poți și ce nu poți face și organizează-te! „The readiness is all”, zice prințul Hamlet. Să fii gata pentru adversarul care e mai bun decît tine în absolut orice privință înseamnă să-ți organizezi neputințele. Limitele tale pot deveni o cetate inexpugnabilă, dacă te organizezi astfel încît să fii gata pentru orice. Doar limitele neorganizate devin vulnerabilități și te pot pierde. Organizarea ține loc de tot ce-ți lipsește și, chiar dacă nu e sigur că vei putea obține victoria în fața unui adversar evident mai bun, e sigur că nu te va putea învinge. În fotbal, uneori, un rezultat de 0-0 e o victorie imensă. Nu pe teren, ci în inima celui socotit învins dinainte. Uneori, apărarea integrității limitelor tale este cea mai nobilă victorie cu putință.
.jpg)
.jpg)
