Vlad Țepeș într-o bibliotecă engleză

Uneori influența surselor istorice se citește în literatură și se vede pe ecrane. Și poate rămîne imprimată în mentalul colectiv pentru totdeauna. Așa s-a întîmplat în cazul romanului Dracula scris de Bram Stoker și apărut în 1897.

În vara anului 1890, scriitorul irlandez era în vacanță, undeva în regiunea Yorkshire din Anglia. Luase cu el – mai mult sau mai puțin intenționat – și gîndurile referitoare la noua carte la care lucra, povestea unui personaj numit Contele Wampyr. Este drept, orașul în care se afla, Whitby, era mai mult decît ofertant ca sursă de inspirație prin atmosfera pe alocuri gotică pe care o emana, mai ales grație arhitecturii sale istorice.

Dar nu arhitectura este personajul principal în această istorie, ci literatura. La sfatul unui prieten, Bram Stoker a mers la biblioteca din Whitby. A găsit acolo o carte publicată în anul 1820, scrisă de diplomatul William Wilkinson, fost consul britanic în principatele Valahia și Moldova. Volumul cuprindea însemnările diplomatului despre teritoriile românești unde își desfășurase misiunea. Domnul Wilkinson povestea în cartea sa despre un principe român din secolul al XV-lea care se numea Vlad Țepeș, despre care se spunea că și-ar fi pedepsit dușmanii printr-o metodă terifiantă: trăgîndu-i în țeapă. Porecla acestuia era „Dracula”. Referitor la această denumire, diplomatul a lăsat scrisă și o notă de subsol în care arăta că, în limba „valahă”, „Dracula” înseamnă „diavol” și că numele îi este de regulă atribuit oricui dă dovadă de un curaj ieșit din comun ori săvîrșește fapte de o cruzime profundă. Un soi de „Omul anului” (medieval) al revistei (contemporane) Time, cumva.

Bram Stoker a găsit foarte interesantă această informație. Și-a notat-o. Și nu degeaba.

Contele Wampyr a devenit Dracula, personajul principal din romanul omonim al autorului, pe care firul narativ îl plimbă din Transilvania, România, în Yorkshire, Anglia.

Conform unei rețete uneori tipice a succesului, romanul cu Dracula nu a stîrnit cine știe ce reacții de apreciere la început și nici măcar în timpul vieții autorului. Abia după ce povestea a fost adaptată într-un spectacol pe Broadway și apoi în variantă cinematografică în anii ’30, s-a bucurat de popularitate. Și de atunci nu s-a mai oprit.

Nu știu cît de încîntat ar fi fost Vlad Țepeș de asocierea – fie ea și indirectă, prin tranzitivitate – cu un vampir făcută de scriitorul irlandez. Tind să cred că nu foarte. Dar așa-i istoria, cu surse. De inspirație.