Curatoriat de regizorul Milo Rau și derulat în paradigma Republic of Gods – Time for New Gods!, festivalul vienez al artelor performative Wiener Festwochen / WF, cu cele cinci săptămîni de spectacole și evenimente ale sale (15 mai – 21 iunie), a avut și în acest an un program plin de staruri, de la Florentina Holzinger, Angélica Liddell, Romeo Castellucci la Marta Górnicka sau Milo Rau (regizorul elvețian este și directorul artistic al festivalului). Este vorba de artiști care produc, de regulă, spectacole de anvergură, nu de puține ori șocante sau generatoare de controverse, așa cum sînt și dezbaterile pe care Rau le programează în fiecare ediție și care în acest an au provocat scandaluri interminabile. Dar WF rămîne în esență un spațiu performativ, în care paradigmele lumii contemporane se pot înfrunta fără să fie nimeni rănit (poate doar în orgoliul propriu).
Spectacolul dansatorului și coregrafului american Trajal Harrell, deținător al Leului de Argint la Bienala de Dans de la Veneția (2024), vine ca un contrapunct la această defilare somptuoasă de concepte și estetici radicale. Music Music este un solo – pentru Trajal Harrell, care face și spectacole mai ample, acest format intimist nu este însă tocmai neobișnuit, l-a mai folosit în seria Twenty Looks or Paris is Burning at The Judson Church (2009-2015), una dintre lucrările sale celebre care cuprindea mai multe „mărimi”, adică performance-uri create fie pentru solo (mărimea S), fie pentru grupuri – (M)imosa este un cvartet, (L) Antigone Sr. este o producție pentru mai mulți dansatori, iar (M2M) Made-to-Measure folosește de obicei trei performeri.
În Music Music, Harrell apare pe scenă îmbrăcat cu mai multe costume suprapuse – este clar, chiar și pentru cine nu i-a văzut alte spectacole, că artistul poartă haine din creațiile sale anterioare, deci în această producție va lucra cu memoria. Ceea ce este, de fapt, de așteptat pentru că spectacolul reprezintă al șaptelea episod din seria Histoire(s) du Théâtre, realizată de Milo Rau la NTGent / Teatrul Neerlandez din Gent (Belgia), în care artiștii sînt invitați să creeze spectacole autoreflexive în raport cu propriile creații și concepte despre artă. Pînă la Harrell, pe lîngă Milo Rau, care a deschis acest program, au fost invitați să-și exploreze opera și să-și definească ars dramatica Faustin Linyekula, Angélica Liddell (despre al cărei spectacol Liebestod am scris în Dilema), Miet Warlop, Tim Etchells și Tiago Rodrigues (al cărui spectacol, No Yogurt for the Dead, a fost prezentat anul trecut în Festivalul Internațional de Teatru Sibiu). Se pare că următorul capitol, al optulea, va fie creat de compania australiană Back To Back Theatre.
Revenind la Music Music, la începutul spectacolului, cu mobilul în mînă, Harrell anunță publicul că și-a pierdut vocea, astfel că ea va fi redată înregistrată de pe telefonul său. Hainele sînt îndepărtate una cîte una, la fel perucile și orice alt element artificial de construcție a personajului-dansator, pînă cînd rămîne într-o costumație neutră, cămașă și pantaloni în culori terne. Asta se întîmplă în timp ce artistul cere publicului să caute pe Internet, prin intermediul telefoanelor mobile, piesa Cold Heart, cu Elton John și Dua Lipa, și să dea sonorul tare. Pornind din acest punct, Harrell va începe călătoria prin propriile sale spectacole, cu mișcări duioase și repetitive, arătînd cum muzica îi trece prin corp. Pe scenă se aud sonorități extrem de diverse – muzică clasică, pop, fado sau jazz-ul afro-american – în timp ce corpul dansatorului se mișcă ritmat, cu pași mici, (auto)îmbrățișat și cu ochii închiși. Nu e nimic spectaculos ca performanță fizică aici, deși faptul că ritmul ăsta durează, cu scurte întreruperi, mai mult de o oră necesită oarecare anduranță, dar artistul pune muzica, element care ocupă, de regulă, un rol secundar în spectacolele de dans, în prim-plan. Corpul lui devine o cutie de rezonanță pentru variate genuri muzicale, ale căror „urme” în trup sînt examinate într-un demers performativ profund intimist, cu umor, dar și cu o onestă vulnerabilizare a artistului în fața publicului.
Harrell combină constant în lucrările sale limbaje de dans aparent diferite cum ar fi voguing-ul, dansul postmodern și Butoh. Voguing-ul a apărut în subcultura ballroom din comunitățile de culoare și latino-americane LGBTQ+ din SUA și este caracterizat de ipostaze dramatice, inspirate de modelele din revista Vogue, de linii unghiulare ale brațelor, mișcări rigide, exagerări și o atitudine de autoglorificare. Harrell preia cîteva dintre aceste elemente undergound specifice cluburilor queer din New York și le trece prin filtrul postmodern, asezonîndu-le cu caracteristici din dansul japonez Butoh. Acest construct fluid din componente contopite unele în altele îi aduce lui Harrell o stare de bine reflectată prin zîmbetul care i se întipărește pe chip și prin faptul că la final, într-un moment de pură bucurie, își recapătă glasul „pierdut”. Dansul devine voce, expresie, transformare și beatitudine. După ce a susținut spectacolul prin mișcările sale repetitive cu o tehnică impecabilă, fără să se distanțeze de spectator, dar și fără să și-l apropie, ceva din universul interior al artistului și, odată cu el, și al publicului se fisurează emoțional într-un fado. Cîteva lacrimi, emoții, și vocea răbufnește.
Artistul, care a realizat și scenografia spectacolului, inclusiv costumele, a creat pentru fundalul scenei o pînză de mari dimensiuni care reprezintă un peisaj stîncos – fără să știu prea multe despre Harrell, m-a gîndit la Marele Canion. Un univers arid și static în spate, un performer plin de emoție și în continuă mișcare în prim-plan – o combinație contradictorie și complementară, în același timp.
Și, dacă am deschis acest articol cu staruri, să îl închei la fel – una dintre invitatele festivalului a fost Patti Smith, care a susținut mai multe concerte, dar a participat și la deschiderea oficială din 22 mai din Heldenplatz (amînată cu o săptămînă după începerea propriu-zisă a festivalului, ca să nu coincidă cu Eurovision-ul, care s-a ținut anul acesta în Austria). Smith a cîntat hit-urile ei, Because the Night și People Have the Power, pentru „toți copiii care suferă, din Ucraina, Gaza, Iran și de oriunde”. Și poate că asta e cea mai puternică idee cu care am rămas din Wiener Festwochen 2026: suferința trebuie să înceteze.
Oana Stoica este critic de teatru.
Credit foto Trajal Harrell: Bea Borgers
Credit foto Music Music: Nurith Wagner-Strauss
