Adevărul nu este la mijloc

Printre „conservele de gîndire”, acele idei nu neapărat false la origine sau întotdeauna, dar încremenite, cu suplețea pe vecie pierdută, invocate ritualic, cu autoritatea unui proverb, de cîte ori se simte nevoia de a anihila gîndirea autentică, se numără și spusa „Adevărul e (întotdeauna) la mijloc”. Adică, atunci cînd sînt două opinii diferite, chiar opuse în mare măsură, înțelept ar fi – se spune – să te poziționezi oarecum la echidistanță de pozițiile extreme, sau măcar undeva în spațiul dintre ele, dacă vrei să atingi adevărul. A da dreptate ambilor inși în dispută, dar numai pînă la un moment dat, și a-i contrazice tot așa, parțial, pare a fi soluția optimă. S-ar putea să poți stabili între ei un compromis, ceea ce îți va împrumuta rolul de arbitru al disputei; dar chiar dacă nu-i vei putea concilia, vei părea că demonstrezi o înțelepciune superioară, admirată de public. Și totuși, destul de des formula „adevărul e la mijloc” e cum nu se poate mai falsă (deși sînt și situații cînd o putem aplica cu justețe).

De exemplu, între cei care susțineau odinioară că Pămîntul e în centrul lumii (Platon, Aristotel, Ptolemeu) și cei care au susținut ulterior heliocentrismul (Copernic, Kepler, Galilei) nu există adevăr la mijloc. Pur și simplu, Pămîntul și celelalte planete se învîrt în jurul Soarelui. Iar așa-zisul sistem „intermediar” (heraclitic), cu planetele rotindu-se în jurul Soarelui, iar acest astru cu toate planetele plus Luna gravitînd în jurul Pămîntului, este și el fals. Deci adevărul este aici de o singură parte, nu la mijloc.

Dar, se va spune, dictonul nu se referă la științele naturii, ci la adevărurile istorice, sociale, politice, etice etc. De exemplu, istoricii francezi au susținut că „francezii au învins la Borodino în 1812”, în vreme ce istoricii ruși că, dimpotrivă, „rușii au învins”. S-ar putea spune că adevărul este pe undeva la mijloc. Dar și aici, ca și în alte cazuri similare, expresia, fără a fi strict falsă, e înșelătoare: adevărul nu este propriu-zis la mijloc, ci cele două afirmații sînt ambele adevărate în funcție de criterii diferite. Or, gîndirea are nevoie de distingerea criteriilor și de clarificarea evaluării, nu de anihilarea lor reciprocă în favoarea unei ipotetic și paușal „mijloc”.

Dar acolo unde dictonul eșuează lamentabil este în unele cazuri dramatice, unde se cere o judecată etică fără compromisuri. E inadmisibil discursul pe care îl țin azi unii care spun că „au făcut și Hitler, Stalin, Ceaușescu etc. și lucruri bune” și că, deci, niciodată răul nu e chiar rău curat, așa cum nici binele nu e bine curat, ci ambele sînt amestecate și că, deci, „adevărul“ despre acele personalități sau regimurile lor stă pe undeva la mjloc, între condamnare și absolvire. O asemenea judecată, chipurile înțeleaptă, e nu numai falsă, dar devine de-a dreptul monstruoasă.

Răul în asemenea situații este nu numai cantitativ incomensurabil cu binele, dar el este și calitativ de alt tip: este un rău final, ca atare produs de o intenție profund rea și viciată, nu un accident de parcurs. Scopul final a fost răul, iar binele, cînd a existat, s-a ivit numai ca mijloc intermediar, ca „slugă a răului”. De exemplu, Hitler face autostrăzi, Stalin subvenționează cultura – toate sînt un „bine” în sine; dar autostrăzile au de-a face cu pregătirea pentru un război agresiv – un rău, iar subvenționarea culturii trebuie să conducă la subordonarea ei completă propagandei partidului – un rău major. Industrializarea rapidă a lui Ceaușescu a avut și laturi bune, desigur, dar ele au fost subordonate total scopului malefic al „construirii societății socialiste multilateral dezvoltate”. Nu putem deci afirma, în astfel de cazuri, că „adevărul (etic) e undeva la mijloc”, căci binele și răul nu se amestecă, precum vinul și apa într-un pahar, ci răul comandă direcția, scopul, iar binele se supune servind drept mijloc, invers decît ar trebui să stea lucrurile. Binele acesta „slugă” e unul pervertit, ajutînd din plin răul să triumfe, tot așa cum organizarea germană (în sine un lucru bun) a susținut funcționarea optimă a fabricilor morții.

Așa cum răul mărunt, „banal” poate deveni, după formula celebră a Hannei Arendt, teribil în condițiile totalitarismului, tot așa și binele, nu neapărat minor, dar circumscris, subordonat, pervertit de la funcția sa, devenit un mijloc – „binele slugă”, cum îi spun –, ajunge coautor la cele mai mari orori. Adevărul etic nu este în asemenea cazuri deloc „la mijloc”; dimpotrivă, acele fapte nu devin mai bune, fiindcă ar avea în compoziție un dram de bine, ci sînt chiar mult mai rele din această cauză: binele a facilitat eficiența răului major, așa cum organizarea germană a mărit numărul victimelor Holocaustului. De aici rezultă că indulgența cu care am trata respectivele acțiuni sau regimuri, fiindcă ar conține ceva bine, ar fi total neavenită și condamnabilă.

Teologic vorbind, nici măcar Infernul nu poate fi cu totul neamestecat cu ceva „bine slugă”: există și acolo organizare, solidaritate a diavolilor, ierarhii etc. Chiar și estetic vorbind, diabolicul poate fi atrăgător, cum ne-a arătat-o Thomas Mann. „Rinocerii” lui Ionesco sînt frumoși și muzicali. Dar asta nu face Infernul și creaturile sale ceva mai bune sau mai scuzabile, ci dimpotrivă: abia „binele slugă”, complice, din amestec îi oferă Infernului coroana Răului absolut.