Există pare-se un dicton german, unii zic că este olandez, probabil că există în ambele limbi, care spune „fiecare om are cîte un profet”, fiecare om are profetul lui. Eu aş parafraza spunînd: „Fiecare om modern are Atlantida lui”. Toată lumea a auzit de Atlantida și mulți se întreabă pe unde o fi fost Atlantida, inclusiv oameni care în viaţa lor n-au citit un rînd din Platon sau poate nici nu ştiu bine cine a fost Platon. Există o uriaşă literatură, chiar și pe Internet, dedicată căutării Atlantidei, adică a unui continent scufundat, care ar fi creat civilizaţia, şi care este căutat în toate părţile globului, din Venezuela pînă în Antarctica şi din Munţii Urali pînă în Oceanul Atlantic. Dar un grup mai restrîns de oameni, cei care știu că mitul Atlantidei provine de la Platon, din două Dialoguri ale lui, Timaios şi Critias, pe care poate le-au și citit, ştiu că, de fapt, subiectul principal al lui Platon nu este Atlantida, ci Atena, și nu o Atenă istorică, ci o Atenă preistorică, și că un conflict între cele două cetăţi fabuloase, Atena și Atlantida, petrecut, zice-se, în urmă cu multe mii de ani, ar fi determinat soarta lumii. [...]
Asta vedem în aceste două dialoguri foarte importante, care au creat o uriaşă literatură de-a lungul timpului, Timaios şi Critias. În Timaios este vorba despre felul în care un artizan divin, un Demiurg, a confecţionat universul – spun „a confecţionat” şi nu „a creat”, pentru că, spre deosebire de Dumnezeul biblic, care creează lumea din nimic, Demiurgul lui Platon creează lumea din materiale preexistente, exact cum face un meşter. Dar n-am să mă refer prea mult la asta, ci am să mă refer la partea I din Timaios, continuată în Critias, unde întîlnim mitul atlant.
Dialogul începe printr-un mic rezumat pe care-l face Socrate unor prieteni, povestind o întîlnire pe care a avut-o tot cu ei, cu o zi înainte, în care le-a descris ceea ce el considera că ar fi cea mai bună Constituţie și care seamănă destul de bine cu Constituţia din Republica. Seamănă destul, dar nu e identică, şi aici e interesant. De pildă, nu mai regăsim rolul conducător al filozofilor și nici critica la adresa artei. [...] Prietenul lui, Critias cel Tînăr sau cel Bătrîn – aici e o discuţie despre care dintre Critias e vorba –, povesteşte că există o veche istorie de familie, moştenită de vreo patru generaţii, de la Solon, legislatorul Atenei. Solon a fost în Egipt, s-a întîlnit cu preoţii egipteni, care i-au povestit că degeaba atenienii se consideră foarte ştiutori, de fapt ei sînt ca nişte copii, ştiu foarte puţine lucruri, pentru că vechile istorii şi ştiinţe au fost distruse de-a lungul timpului de catastrofe naturale sau de alt fel, şi numai în Egipt, graţie unor împrejurări speciale, toate aceste cunoștințe antice s-au păstrat cu religiozitate pe pereţii templelor. Iar istoria cea mai veche şi cea mai importantă este istoria războiului dintre două imperii. Povestea pe care Solon o află de la egipteni și acum e repovestită de Critias este istoria războiului între imperiul Atlantidei, situat în Oceanul Atlantic, dincolo de Coloanele lui Hercules, deci dincolo de Strîmtoarea Gibraltar, şi ţările aflate în Mediterana, conduse de Atena, dar care nu era Atena cunoscută, ci era o Atenă mult mai mare, mult mai bogată, mult mai frumoasă, şi care avea o Constituţie asemănătoare cu Constituţia aceea foarte bună. Cele două imperii intră în conflict. În dialogul Critias avem o descriere a Atenei ancestrale şi avem o descriere a Atlantidei pe vremea cînd era mare, puternică şi bogată. Aflăm că acest imperiu al Atlantidei fusese, iniţial, un imperiu condus în mod egal de zece regi, dintre care cel mai mare, primul născut, era conducătorul suprem. Aflăm că Atlantida era o insulă situată în Oceanul Atlantic, acolo era o cîmpie întinsă în mijlocul căreia se afla un fel de deal înalt, pe care era construită cetatea de scaun, capitala, care era înconjurată de o triplă incintă de canale circulare şi de valuri de pămînt, care ulterior au fost fortificate. În centrul acestei triple incinte se afla Templul lui Poseidon, care este părintele atlanţilor sau al regilor atlanţi, şi tot acolo era palatul regal, decorat cu plăci de aur şi de oricalc, care este un metal cu proprietăți fabuloase și care era, după aur, cel mai preţios dintre metale. Oricalcul acesta misterios era un metal despre care ceilalţi oameni mai tîrzii nu mai ştiu nimic. Critias spunea: „Noi am păstrat numai numele, dar nu mai avem metalul respectiv”. Această cetate era situată în mijlocul unei cîmpii întinse, extrem de bine organizate, pe o structură de eșichier, cu un număr mare de canale, care o leagă de mare. Sînt multe de analizat despre urbanism şi despre arhitectura fabuloasă a cetății descrise de Critias și care, bineînțeles, sînt pline de simboluri. Ei bine, această Atlantidă, foarte bogată şi foarte puternică, începe, la un moment dat, să degenereze. Regii se cred prea puternici și ajung sub influența bogăţiei pe care o au şi pe care, probabil, vor să o sporească. Acesta este un motiv care mai apare la Platon, şi nu numai la el: nici o instituţie omenească nu e definitivă, nu poate dura la infinit, unele durează mai mult, altele mai puţin, dar tot ceea ce este în lumea noastră, a devenirii, a simţurilor, este sortit pieirii și aşa cum s-a născut, trebuie la un moment dat să şi piară. Atlantida începe să degenereze, regii se cred tot mai puternici şi ni se sugerează că ar fi vrut să invadeze tot restul lumii şi să devină stăpîni absoluţi, iar Zeus decide să-i pedepsească într-un anume fel. Zeus strînge toţi zeii, după obiceiul homeric, într-un mare consiliu ca să-i decidă soarta. În acest moment, se întîmplă ceva fatidic: Platon se opreşte. Nu mai aflăm ce s-a întîmplat. Dialogul Critias e neterminat. Nimeni nu ştie dacă Platon a decis să nu-l termine ca să ţină în şah o omenire întreagă sau pur şi simplu a avut altă treabă.
Platon a mai scris multe lucruri după Critias, să nu vă imaginați că a murit cu pana în mînă, cum s-ar spune, lucrînd la acest dialog. Totuși, singurul lucru pe care-l ştim este că, în urma conflictului dintre cele două civilizaţii ancestrale, Atlantida şi Atena, atenienii, care au condus o coaliţie de cetăți, au învins. În ziua următoare victoriei Atenei, o catastrofă geologică, constînd din cutremure şi inundaţii, a scufundat complet Atlantida, care a dispărut pur şi simplu. Catastrofa aceasta a distrus și o bună parte din Atena antică, din Atica, transformînd-o dintr-un ţinut fertil şi larg în teritoriul pe care îl știm, uscat şi stîncos. Atenienii înşişi îşi uită propria lor istorie, se barbarizează, uită scrisul, uită meşteşugurile şi trebuie să treacă multe generaţii pentru ca să regăsească din nou civilizaţia şi să vină un Solon sau un Critias sau chiar un Platon, dacă vreți, să le amintească de vechea lor istorie.
În această poveste avem, de fapt, o dedublare a utopiei; avem o utopie care se vede în oglindă ca distopie sau o distopie şi o utopie care se confruntă, fără să ştim foarte clar unde se opreşte una şi unde se oprește cealaltă. Atlantida era minunată la început, dar ea decade. Atena decade și ea și, în ultimă instanţă, va fi distrusă și va fi greu de reconstituit. Şi lucrul acesta se întîmplă în general. Ideea este că idealul, în general, sfîrșește prin a fi pervertit. Gîndiţi-vă la ce s-a întîmplat în comunism, unde ideea de egalitate este pervertită, devenind egalitarism forţat, ideea de avuție comună devine sărăcie comună și ideea de educaţie generală devine propagandă. Se poate spune același lucru despre toate celelalte utopii politice. Există şi o utopie liberală, de exemplu, unde competiţia liberă devine legea junglei și ideea de producţie, de progres, este transformată în creşterea nemăsurată a avuţiei unora în raport cu sărăcirea relativă a altora. Gîndiţi-vă și la utopiile cu elemente religioase. Orice renaştere religioasă decade aproape întotdeauna în teocraţie, în bigotism sau, cum se spune acum, în filetism. Societăţile nu rezistă aşa cum fuseseră ele plănuite, se frîng, se macină în interior. Fiecare societate se divizează, se luptă cu ea însăşi. Unii se plasează de partea Atenei, a acestei Atene simbolice, adică de partea unui ideal pe care vor să-l păstreze cu tot dinadinsul, ceilalţi se plasează pe partea Atlantidei, a hybris-ului, a opțiunii spre mai mult și mai mult. Asta înseamnă hybris, că nu te poţi opri, că nu îţi poţi stăpîni dorinţa de a fi mai puternic. Pentru atenieni, aflăm din dialogul platonician, ideea era că sînt limitaţi, că încearcă să-şi pună limite, să nu își mărească teritoriul dincolo de ceea ce aveau, să nu fie prea bogaţi, nefiind deloc săraci. Ei vor să se păstreze undeva la mijloc. Aşa ar trebui să fie toți oamenii. Atenienii vor reuşi un timp să păstreze cumpăna, desigur, dar la un moment dat nu vor mai reuşi. La un moment dat vor apărea nişte inegalităţi, nişte dezechilibre şi degenerarea se va insinua treptat, de la generaţie la generaţie. Pentru că aşa sînt făcuţi oamenii: vor să aibă mai mult, vor să se extindă şi, atîta vreme cît nu există o forţă contrară, merg tot mai departe. Atena reprezintă ideea de măsură, de echilibru, de temperanţă în toate cele. Atlantida reprezintă ideea de exces, de hybris, de uriaşă sfidare adresată lumii şi celorlalţi.
Aş spune, deci, că Platon ne dă aici un model de civilizaţie şi un model istoric. Plasarea întregii povești într-un terecut imemorial are meritul ei. Astfel, nu mai e vorba despre Atena şi Atlantida istorice, ci e vorba de o Atlantidă sau o Atenă care sînt în fiecare civilizaţie și, pînă la urmă, de o Atlantidă şi de o Atenă care sînt în noi înşine. Fiecare dintre noi avem o cetate interioară care reprezintă măsura, echilibrul, tendinţa către înţelepciune, căci Atena este zeiţa înţelepciunii. Dar avem în noi şi o Atlantidă, care e impetuoasă, năvalnică, ambițioasă, doritoare de mai mult, tentată mereu de cuceriri. În fiecare dintre noi, Atena se luptă cu Atlantida și, ne spune Platon, în această luptă, pînă la urmă, din păcate, ambele pier. Acesta este finalul, care e catastrofal. Ne spune Critias că, pe locul în care se găsea acea Atlantidă falnică despre care vorbeşte, odată cu scufundarea insulei care se afla cîndva în Oceanul Atlantic, n-a mai rămas decît un fel de mîl adînc și obscur, care face navigaţia imposibilă pentru acei navigatori care vor să treacă în ocean. Cît despre Atena, ea îşi pierde memoria, amintirile, şi trebuie să vină altcineva, din alte părţi, care să i le împrospăteze.
Acesta este sfîrşitul tuturor acestor lupte, care se reiau, desigur, de la generaţie la generaţie, cît o fi omul om şi lumea lume.
