Un cititor a comentat recent la articolul meu despre Pasărea Dodo, marketingul metodologic și iluzia psihoterapiei perfecte, spunînd următoarele: „Nu există terapie psihologică. Există evaluare clinică, făcută de un psiholog clinician, și psihoterapie, unde psihoterapeutul nu lucrează neapărat cu instrumente standardizate de evaluare. Mesajul în care punem în contrapoziție două tipuri de abordări, fără să avem o cunoaștere aprofundată a ambelor, creează confuzie și e părtinitor. Afirm asta ca psihoterapeut și absolvent de Filosofie”.
Comentariul este interesant nu pentru concluzia sa punctuală, care nu necesită aici o dezbatere terminologică, ci pentru că oferă un exemplu aproape pedagogic al unui fenomen mult mai larg: felul în care chiar și profesioniștii instruiți pot cădea pradă exact acelor erori de raționament pe care educația lor ar trebui, teoretic, să îi ajute să le evite.
Aceasta este una dintre iluziile favorite ale modernității intelectuale: credința că expertiza produce automat luciditate. Nu produce. În cel mai bun caz, produce competență local, în cel mai rău, produce iluzia infailibilității.
Mai multă educație nu înseamnă automat mai puține erori cognitive. Uneori înseamnă doar erori mai bine formulate.
Formula „afirm asta ca psihoterapeut și absolvent de Filosofie” nu întărește logic un argument. Nu adaugă premise. Nu produce validitate inferențială. Ea încearcă doar să transfere greutatea statutului profesional asupra adevărului propoziției. În logica clasică, aceasta este o variație recognoscibilă a lui argumentum ad verecundiam: apelul la autoritate. În psihologia cognitivă, ea poate fi citită și ca expresie a overconfidence bias-ului profesional, tendința expertului de a supraestima acuratețea propriilor judecăți tocmai pentru că ele sînt formulate din interiorul unei identități profesionale consolidate.
Comentariul nu este relevant, așadar, pentru că ar fi excepțional. Este relevant pentru că este banal. El exemplifică o realitate incomodă: specialiștii nu sînt imuni la biasuri cognitive. Uneori sînt doar mai sofisticați în felul în care le justifică.
Într-o lume ideală, condusă de logicieni, traseul gîndirii ar fi impecabil. Dacă am urma riguros regulile inferenței valide, deciziile noastre ar fi coerente, consistente și previzibil corecte. Logica ne spune cum să raționăm pentru a evita eroarea. În teorie, ea oferă arhitectura formală a gîndirii corecte. Numai că realitatea are prostul obicei de a nu respecta teoriile normative.
Logicienii înșiși iau decizii proaste. Medicii cred în pseudoștiințe. Psihologii comit erori de inferență despre propriul domeniu. Filosofii confundă uneori sofisticarea limbajului cu validitatea concluziei.
Inteligența și instruirea nu produc automat raționalitate. Ele produc adesea doar justificări mai elegante pentru concluzii deja alese intuitiv.
De ce? Pentru că omul nu este construit să fie o mașină logică. Sîntem tentați să ne imaginăm că rațiunea este funcția noastră naturală, că mintea caută adevărul cu neutralitate, că intelectul operează aseptic, ca un tribunal interior dedicat exclusiv evidenței. Nimic nu sugerează însă că evoluția ar fi avut un asemenea proiect.
Selecția naturală nu recompensează acuratețea epistemică perfectă. Recompensează suficienta adecvare practică pentru a nu muri înainte de reproducere. În termeni brutali: evoluția nu avea nevoie să gîndim impecabil. Avea nevoie să gîndim repede.
De aceea mintea umană operează prin euristici, scurtături cognitive rapide, economice și frecvent utile, dar structural imperfecte. Kahneman și Tversky au arătat convingător că omul real seamănă foarte puțin cu agentul perfect rațional imaginat de teoriile normative ale deciziei. El nu calculează exhaustiv. Nu optimizează riguros. Nu procesează probabilități bayesiene în timp real. El improvizează, preferă să greșească rapid decît să reflecteze lent. Aceasta este puntea fertilă dintre filosofie și psihologie.
Ceea ce filosofia clasică a numit timp de secole sofisme, erori de logică sau fallacies, psihologia cognitivă modernă descrie sub numele de biasuri cognitive și distorsiuni de judecată. Diferența este una de accent disciplinar, nu de substanță: logica descrie forma erorii, psihologia explică mecanismul ei generator. Filosofia ne spune cum greșim. Psihologia ne spune de ce continuăm să greșim chiar și atunci cînd știm mai bine.
Să luăm mai întîi apelul la autoritate, deja prezent în comentariul citat. A invoca propria calificare într-o dispută conceptuală nu este argument, este decor retoric. Diplomele nu imunizează împotriva erorii. Ele doar fac eroarea mai bine formulată. Un argument rămîne valid sau invalid indiferent cine îl rostește. Adevărul nu capătă consistență ontologică suplimentară prin CV.
Totuși, oamenii sînt profund sensibili la statut și expertiză. De aceea apelul la autoritate persistă: nu pentru că este logic valid, ci pentru că este psihologic eficient. Un alt sofism clasic este Appeal to Common Practice, ideea că un comportament este justificat pentru că este larg răspîndit: „Toată lumea face asta”.
Psihologia îi oferă un corespondent aproape perfect: false consensus bias, tendința de a supraestima cît de larg împărtășite sînt propriile credințe și comportamente. Nu credem doar că avem dreptate, credem că majoritatea oamenilor rezonabili ar trebui să fie de acord cu noi. Cînd această presupunere este infirmată, concluzia nu este de regulă „poate mă înșel”, ci „ceilalți sînt prost informați”. Majoritatea nu este un argument. Este doar un număr.
La fel, celebrul post hoc ergo propter hoc, eroarea de a presupune că dacă B urmează după A, atunci A a cauzat B, reapare în psihologie sub forma illusory correlation.
Dacă am luat un supliment și apoi „m-am simțit mai bine”, suplimentul devine cauză. Dacă am purtat o anumită cămașă la un interviu reușit, cămașa devine talisman. Dacă două evenimente coincid suficient de memorabil, mintea le leagă cauzal. Creierul uman este o mașină de detectat pattern-uri. Problema este că detectează și pattern-uri inexistente.
De aici se nasc superstițiile, pseudomedicina și jumătate din industria dezvoltării personale. Appeal to Subjectivity, reducerea unei afirmații la simpla preferință personală, „pentru mine asta este adevărat”, are un corespondent psihologic în motivated reasoning.
Aici individul nu caută argumente pentru a afla ce este adevărat. Caută argumente pentru a apăra ceea ce dorește deja să fie adevărat. Mintea nu începe prin a căuta adevărul. Începe prin a-și apăra intuiția. Jonathan Haidt a formulat memorabil această idee: rațiunea este adesea avocatul intuiției, nu judecătorul ei. Mai întîi simțim. Apoi concluzionăm intuitiv. Abia ulterior construim argumentele. Nu rațiunea conduce emoția; emoția decide, iar rațiunea redactează minuta.
Hasty Generalization, generalizarea pripită din date insuficiente, reapare psihologic sub forma stereotipurilor, a gîndirii dihotomice și a categorisirii excesive. Creierul preferă categorii rapide și imperfecte în locul nuanței costisitoare cognitiv. În mediul ancestral, această strategie avea sens adaptativ: era mai util să suspectezi prea repede un potențial pericol decît să analizezi sofisticat dacă tufele care foșnesc ascund într-adevăr un prădător.
Prejudecata este, în multe cazuri, generalizare pripită eficientizată evolutiv. Greșită moral, desigur. Dar perfect inteligibilă cognitiv.
Gambler’s Fallacy, credința că o succesiune de rezultate face următorul rezultat mai probabil sau mai improbabil („după zece capete, sigur vine pajura”), coexistă paradoxal cu ceea ce psihologia numește hot hand bias, credința că succesul trecut crește probabilitatea succesului viitor. Logic, moneda nu are memorie.
Psihologic, omul presupune că succesul creează un impuls. Uneori această intuiție este falsă statistic. Alteori însă ea surprinde corect faptul că performanța umană nu este aleatorie precum aruncarea unei monede: încrederea, experiența și autoeficacitatea chiar pot influența rezultatul. Tocmai de aceea unele biasuri sînt atît de seducătoare: ele nu sînt absurd de false, ci suficient de plauzibile încît să funcționeze intermitent.
Poate cea mai democratic distribuită dintre toate distorsiunile este însă overconfidence bias: supraestimarea propriei competențe și a acurateței propriilor judecăți. Aceasta afectează amatorii și experții deopotrivă. Uneori chiar mai sever pe cei din urmă. Pentru că expertiza produce frecvent o mutație psihologică subtilă: omul începe să creadă că faptul că știe multe despre ceva îl face automat mai puțin susceptibil la eroare în general.
Așa apar figurile familiare ale modernității intelectuale: psihologul care crede că poate face metafizică. Filosoful care crede că poate dicta psihopatologie. Medicul care confundă competența clinică cu superioritatea epistemologică universală. Profesorul care interpretează autoritatea pedagogică drept dovadă ontologică.
Omul cultivat nu este mai puțin predispus la eroare. Este doar mai capabil să și-o justifice elegant. Poate cea mai incomodă concluzie pe care o oferă întîlnirea dintre logică și psihologie este aceasta: a cunoaște regulile raționamentului nu înseamnă a fi imun la psihologia care le sabotează.
Nu greșesc doar neinstruiții. Nu greșesc doar impulsivii. Nu greșesc doar dogmaticii. Greșesc și specialiștii. Greșesc și academicienii. Greșesc și cei care predau gîndire critică. Nu pentru că nu cunosc logica, ci pentru că a cunoaște logica nu este același lucru cu a-ți putea transcende propria arhitectură cognitivă.
Primul semn al gîndirii critice autentice nu este abilitatea de a detecta sofismele altora. Este reflexul de a suspecta propriile certitudini înainte de a le suspecta pe ale celorlalți.
Pentru că istoria ideilor este, în fond, un cimitir de oameni străluciți care erau foarte siguri și foarte greșiți. Iar dacă filosofia ne-a învățat cum ar trebui să gîndim, psihologia cognitivă ne-a obligat să acceptăm ceva mai puțin măgulitor: că între om și adevăr nu stă doar ignoranța, ci și propria lui minte.
Diana Nicolescu, psiholog și psihoterapeut, are un master în Științe Cognitive. Este membră a Colegiului Psihologilor din România și membră a Asociației Române de Terapii Scurte Orientate pe Resurse și Soluții.
.jpg)
.jpg)
