Închei această miniserie de articole dedicate ideii de sustenabilitate în arhitectură cu contribuțiile a patru studenți. Maturitatea gîndirii de care dau dovadă, subtilitatea înțelegerii problematicii și coerența articulării ideilor exprimate impun crearea unui cadru optim în care creativitatea lor să se poată manifesta, să prindă aripi, iar acest cadru trebuie să fie România și nu alte țări care au înțeles, încă de demult, valoarea inteligenței dublate de educație.
„Edificiile sustenabile necesită intervenții minime de reparație și întreținere datorită utilizării unor materiale de calitate superioară, ceea ce determină beneficii economice pe termen lung pentru proprietari. În contrast, în ultimii ani, România se confruntă cu un val de construcții realizate din materiale inferioare din punct de vedere calitativ, selectate preponderent pe criterii de cost minim. Această practică conduce, inevitabil, la deficiențe structurale și estetice, manifestate prin degradarea accelerată a finisajelor expuse factorilor atmosferici și uzurii.” (Sandra Oprea, anul al III-lea)
„Designul regenerativ abordează problematica arhitecturii din perspectiva coexistenței omului cu celelalte specii și sisteme naturale, într-o cultură care promovează viața. Designul regenerativ dispune de un set de instrumente interdisciplinare care ne ajută să regîndim cercetarea dintr-o perspectivă post-antropocenă. Astfel, inițiem noi conversații despre o lume pe care odinioară credeam că o înțelegem, despre modul în care trăim, în care comunicăm cu mediul, dar și despre felul în care ne implicăm creativ în lume.” (Filip Petru Fulea, anul al III-lea)
„În prezent, industria construcțiilor generează cantități semnificative de deșeuri, avînd impact negativ asupra mediului înconjurător, dar și asupra societății, ocupînd din ce în ce mai mult teren și ridicînd probleme la nivelul poluării. O soluție ce poate preveni această creștere accelerată a cantității de deșeuri poate fi construirea utilizînd materiale biodegradabile, integrînd, încă de la începutul proiectării, o abordare efemeră a arhitecturii, ce presupune asumarea unui ciclul limitat de «utilizare».
Fiind o tendință relativ recentă, pentru a proiecta clădiri biodegradabile pe scară largă sînt necesare cercetări suplimentare în științele materialelor pentru a reduce costurile și a garanta performanța acestora. De asemenea, această abordare arhitecturală impune o schimbare radicală de mentalitate față de ce sîntem «obișnuiți» și confruntă direct metodele tradiționale de proiectare, solicitînd o arhitectură experimentală, ce depășește limitele convenționale ale gîndirii. Însă arhitectura biodegradabilă ar trebui să răspundă, în mod necesar, următoarelor două întrebări. Dacă toate clădirile ar avea o durată de viață limitată, ar mai exista patrimoniu arhitectural? Cum putem, totuși, tinde spre o arhitectură cît mai durabilă prin integrarea unor astfel de materiale?” (Diana-Ștefania Lișman, anul al III-lea)
„Într-o lume preocupată de inovații tehnologice și soluții complexe, ba chiar complicate de multe ori, arhitectura pasivă reamintește că sustenabilitatea nu înseamnă neapărat adăugare, ci optimizare. O clădire eficientă nu este obligatoriu cea care folosește panouri solare sau sisteme avansate de reciclare a apei, ci poate fi una care, prin orientare, materialitate și design inteligent, reduce nevoia de consum energetic din start. Lumina naturală, ventilația corectă și inerția termică sînt elemente care pot transforma un spațiu fără a necesita tehnologie suplimentară.
Paradoxul arhitecturii pasive este că eficiența sa rămîne adesea invizibilă – nu impresionează printr-o estetică «verde», ci se așază natural pe sol și face diferența pe termen lung, restabilind vechea relație a omului cu mediul construit și cu cel neconstruit: o locuință care colaborează cu natura, în loc să lupte împotriva ei, cred că devine acum un model de echilibru.
Arhitectura pasivă demonstrează că sustenabilitatea nu trebuie să însemne compromisuri. De ce? Pentru ca în loc să căutăm mereu soluții tehnologice pentru a contracara ineficiențele construirii moderne, poate ar trebui să ne uităm mai atent la principiile de bază ale arhitecturii – și să construim mai bine, fără nevoia de îmbunătățiri tehnologice cu termen limitat de existență. Înainte ca sustenabilitatea să devină un concept, era o realitate de zi cu zi. Oamenii construiau folosind ceea ce aveau la îndemînă, adaptîndu-se la climă, relief și resurse. Casele din piatră din zonele montane nu erau doar o alegere practică, ci și una logică, sustenabilă – piatra oferea protecție împotriva frigului și umezelii, iar masivitatea sa asigura o inerție termică excelentă. În regiunile aride, locuințele din lut mențineau răcoarea, datorită capacității materialului de a regla natural temperatura, fără a fi nevoie de sisteme de climatizare.
Această folosire a materialelor locale nu înseamnă o întoarcere la trecut, ci o reinterpretare inteligentă a acestuia. Tehnologiile moderne ne permit să îmbunătățim metodele tradiționale, să le facem mai eficiente și mai durabile. O casă din lut de astăzi nu mai trebuie să fie fragilă sau vulnerabilă la intemperii – poate fi proiectată astfel încît să îndeplinească toate standardele contemporane de confort și siguranță. Poate că viitorul arhitecturii sustenabile nu stă doar în materiale și tehnologii total noi, ci și în redescoperirea unei logici și a unor principii arhitecturale mai vechi cum ar fi eficiența resurselor, adaptabilitatea și respectul față de specificul fiecărui loc, principii pe care să le integreze acum în contextul contemporan.” (Maria C.T. Oprea, anul al III-lea)
La final, lansez în mod public o întrebare: care este sustenabilitatea învățămîntului românesc dacă tinerii studenți ai Universității de Arhitectură și urbanism „Ion Mincu”, ale căror scurte aserțiuni le-ați citit în ultimele trei articole, vor fi forțați să părăsească România după absolvire, pentru a se putea dedica cercetării avansate în Anglia, Germania sau Franța?
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
Credit foto: Wikimedia Commons
