Anul acesta, la 150 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși, atenția pentru opera și viața marelui sculptor e maximă. Atît în străinătate, cît și în România. În context bisericesc, abundă contribuțiile privind legătura lui Brâncuși cu credința ortodoxă, cu Biserica, cu practica liturgică: de la detaliile privind activitatea sa de cîntăreț la strană sau de ipodiacon la București și la Paris, la citatele (e drept, nu foarte multe) privind relația sa cu Dumnezeu, pînă la informații despre creștinescul său sfîrșit. La aceasta se adaugă ermineutici teologice privind valențe creștine ale operei sale. Toate aceste contribuții sînt bune și necesare. Ele arată o relație firească între arta adevărată (în acest caz, modernă) și Biserică.
Întrebarea esențială pe care mi-am pus-o, după ce m-am reîntîlnit cu opera și personalitatea lui Brâncuși (la expoziția de la Neue Nationalgalerie din Berlin) este următoarea: ce înseamnă însă opera lui Brâncuși pentru felul de a înțelege arta în cadrul Bisericii. „A înțelege arta în cadrul Bisericii” nu se referă doar la interpretări de tip punte între arta modernă și o viziune spiritual-teologică asupra lumii, asupra materiei. Biserica nu face doar un exercițiu de interpretare, ea este spațiu viu al frumosului, al artei puse în slujba dialogului cu Dumnezeu. Rămîne deci mereu nediscutat un nivel la fel de important: cum dai chip frumosului în context eclezial, după ce a existat un Brâncuși? Întrebarea s-ar putea pune la modul mai extins: cum ții cont, și în cadrul artei bisericești, de faptul că istoria artei are acum un Cézanne, un Jawlensky, un Brâncuși?
De teama împrumuturilor grăbite, care au abundat în secolele XVIII-XIX în arta bisericească ortodoxă și care au dus la ceea ce unii numesc o etapă decadentă (deoarece naturalistă) a iconografiei ecleziale, de teama acestor umbre din trecut, mulți refuză această întrebare. Ne e teamă de noi experimente de tip Tattarescu, într-un context schimbat. Avem, de asemenea, exemplul sintezei ambivalente dintre arta modernă și cea eclezială în Occident. Ar fi multe rînduri de scris în acest context, pentru că lucrurile nu pot fi tranșate din start, într-o perspectivă negativă (a se vedea exemplul pozitiv al bisericii Arca noetică din Alba Iulia). Dar nu acesta e fondul problemei.
Pentru a rămîne la Brâncuși: dacă îi recunoaștem unanim, și din perspectiva Bisericii, valoarea operei și ne mîndrim cu faptul că era ancorat în tradiția liturgică a Bisericii, asta ne obligă ca Biserică și la nivel de practică estetică. Cum vedem arta bisericească după Brâncuși? Întrebarea nu are nimic reformator. Dacă arta lui Brâncuși înseamnă plămădirea materiei înspre esențial, înspre simplitatea originară, înspre caracterul ei epifanic, înspre claritatea abstractului nerupt de sens, ci plin de Sens etc., asta ar trebui să ne dea de gîndit în felul în care abordăm tot ceea ce este estetic în Biserică. Din păcate, la teologie nu se fac cursuri de estetică. Însă fiecare preot face decizii estetice în practica sa pastorală: ele sînt bazate, de obicei, pe evlavii momentane și pe gusturi personale, neinterogate și neverificate de experți în domeniu. Ele însă dau atmosfera unei biserici, contribuie mult la transmiterea sau blocarea caracterului epifanic al Liturghiei. Nu vorbim de marile decizii, avizate de experții Bisericii la nivel central (pictură și arhitectură bisericească), ci de lucrurile „cotidiene”, aflate la mîna fiecărui preot: vorbim de veștminte preoțești, de podoabele Bisericii, de tot ceea ce implică esteticul în viața liturgică a unei parohii.
O privire sinceră asupra practicilor estetice actuale la nivel parohial arată mai degrabă abundența unui pseudo-baroc neobizantin (deși și termenul de baroc este impropriu aici), decît dragostea pentru adevărul simplității și autenticității estetice pe care îl descoperă operele lui Brâncuși. Un amestec impropriu de tradiții greu de împăcat în același spațiu, fără a mai pune la socoteală noul val de produse bisericești „made in China“. Sau, și mai nou, afișele parohiale pline de icoane generate de Inteligența Artificială: aici avem de-a face deja cu devieri totale, încă deloc tematizate, lipsite de orice canonicitate eclezială. Discursul despre kitsch în Biserică a fost purtat cîndva în anii 1990; apoi a mai fost articulat pe alocuri de teologi precum Costion Nicolescu. Apoi s-a stins.
Ceea ce vedem la ora actuală – doar și la nivel de vestimentație liturgică – îl doare nu doar pe cel familiarizat cu autenticul artei bizantine, ci și pe cel adăpat, ca om al secolului 21, la exigențele artei moderne. Este o durere fără glas.
Anul Brâncuși 2026 ar putea fi folosit pentru a readuce și în Biserică discuția privind simplitatea în estetica vestimentar-liturgică. Cu un ochi la tradiția autentică bizantină, cu altul la Brâncuși și la alte acumulări artistice ale omului contemporan, trebuie să reînvățăm duhul simplității, al chenozei simbolice prin esențializare. Înapoi la simplitate! Simplitatea nu este, desigur, o valoare suficientă. Ea trebuie, la nivel estetic-eclezial, alăturată și altor criterii. Însă, în context actual, este primul pas spre mai mult autentic, spre viu, spre smerenia Duhului. Altfel, criteriul estetic pentru ceea ce este amintit la rugăciunea Amvonului „frumusețea casei tale“ rămîne unul profund relativ și subiectiv.
Între Brâncuși și kitsch este o distanță atît de mare încît cele două realități nu pot fi compatibile. Îl serbăm pe Brâncuși, însă nu ne deranjează kitsch-ul.
Ioan Moga este preot, parohul bisericii „Sfîntul Antonie” din Viena și profesor de Teologie Ortodoxă (Dogmatică) al Facultății de Teologie Romano-Catolică a Universității din Viena.
Credit foto: Wikimedia Commons
