„Se îndoiește oare cineva că, dacă s-ar înlătura din mintea oamenilor opiniile deșarte, speranțele amăgitoare, aprecierile false, închipuirile de tot felul, mințile multora s-ar chirci de negură și tristețe, devenind de nesuferit pentru ei înșiși?”, întreabă englezul Francis Bacon în eseul Of Truth / Despre adevăr (1625). Faptul că mintea omului nu poate suporta adevărul pur, 100% din timp, este un adevăr psihologic crunt, care adaugă un strat de complexitate ideilor dezvoltate în textul precedent. Discutam atunci ideea originală a lui Robin Dunbar, potrivit căreia limbajul a apărut ca să permită grooming-ul de la distanță: grooming și gossip, activități menite a ține unite grupuri mai mari de 150 de oameni. Spuneam că, în această viziune, limbajul articulat apare nu pentru adevăr, care e fenomen secundar, ci pentru gestionarea conflictului, deci pentru relație. Dacă punem în ecuație și ipoteza lui Antonio Damasio (detaliată înaintea articolului despre Dunbar), atunci gossip depășește simplul scop de a afla, economicos energetic, ce fac ceilalți. Gossip, sau conversația politicoasă cu rol de lubrifiant social, devine o veritabilă formă de homeostazie (reamintesc: tendința organismelor vii de a-și menține echilibrul intern și de a-și regla starea pentru a supraviețui și funcționa optim). Discuțiile ritualice, codurile inofensive, discreția formulărilor atenuează, toate, impactul lumii, cruțînd resurse energetice prețioase prin evitarea conflictelor deschise.
Dacă apariția limbajului e un fenomen în primul rînd adaptativ, un răspuns al naturii la nevoia de independență față de stimulul din mediu (am pornit de la „sinceritatea” chimică a bacteriilor, dacă mai țineți minte), atunci costul biologic asumat a fost posibilitatea exprimării falsității, dar mereu sub acest imperativ înscris în ADN-ul oricărei specii: cu păstrarea homeostaziei. Citatul din Bacon justifică strălucit de ce, la englezi cel puțin, gossip este o adevărată artă a homeostaziei sociale. Pentru ocolirea realității brut(al)e, omul are nevoie de „opinii deșarte” și închipuiri ca de un strat protector fără care ar intra în depresie (să nu uităm că, din cutia Pandorei, toate nenorocirile au zburat libere în lume, doar speranța a rămas închisă). Se pare că un anume grad de „falsitate acceptată”, de ficțiune, este necesar pentru a putea coexista în grupuri mari fără să ne sfîșiem. Și, pentru că nu există „în afară” fără un „înăuntru”, aceeași ficțiune e necesară individual, în relația individului cu sinele, pentru a nu se sfîșia singur.
Dragă cititorule, nu știu dacă îți amintești că, atunci cînd am explicat comunicarea bacteriană, am menționat un fel de „atitudine morală” vizibilă în faptul că, în lumea bacteriilor, „trișorii” (cei care consumă resurse fără să contribuie cu nimic la viața coloniei) sînt tolerați atîta vreme cît numărul lor este mic, dar sînt pedepsiți (anihilați) cînd se înmulțesc și amenință existența celorlalți. În contextul general al discuției noastre despre libertate și minciună – discuție începută cu articolul despre „traducătorul universal” –, putem constata că, totuși, existența „trișorilor” (numiți cheaters în studiile de biologie evoluționistă) sugerează că falsitatea există la nivel celular. Cum se împacă această „nesinceritate” cu ideea unei comunicări perfecte, despre care omul crede că stă la baza lipsei oricărui conflict? Cu alte cuvinte, este „amăgirea” despre care vorbește Bacon o invenție culturală umană sau nu?
Să privim mai cu atenție în lumea descoperirilor din biologie, spre o bacterie comună care locuiește în intestinul gros: Escherichia coli. E. coli este protagonista unor studii absolut fascinante. În primul studiu de acest fel, început de Steven Finkel în anii ’90, întrebarea a fost: ce fac bacteriile cînd nu mai e nimic de mîncare, iar mediul devine toxic, plin de deșeuri? În mod normal, o colonie de bacterii crește, apoi se oprește (faza de platou, staționară), după care moare. Finkel a lăsat bacteriile în eprubete fără nutrienți timp de luni și chiar ani, dincolo de faza de moarte. Surpriza a fost că unele, un procent infim, au supraviețuit, producînd mutanți GASP – „trișorii” noștri, care „decid” să nu își mai consume energia pentru a menține homeostazia coloniei, ci își modifică metabolismul pentru a putea consuma „cadavrele” celorlalți. Apoi încep să se înmulțească, luînd locul vechii populații. Întrebarea din spatele celui de-al doilea studiu celebru, început de Richard Lenski în 1988, a fost: ce fac bacteriile dacă mîncarea lor favorită (glucoza) este constantă, dar foarte limitată, în schimb există citrat din belșug (pe care nu-l pot digera)? Experimentul „evoluția în direct” durează de aproape 40 de ani și a trecut de 75.000 de generații (apropo, E. coli este vedeta acestei telenovele biologice din motive foarte solide: se divide la fiecare 20 de minute, ceea ce înseamnă că, în doar cîteva luni, vedem mii de generații; în plus, are un genom stabil, nu se schimbă la orice stimul extern). Deși izolate în 12 eprubete diferite, toate populațiile au evoluat la fel sub stresul hranei limitate: au devenit mai mari și au învățat să folosească glucoza mai eficient. Însă, surpriză, în jurul generației 31.500, o bacterie a suferit o mutație genetică rară și a învățat să mănînce citratul! S-a înmulțit exponențial, exploatînd nișa interzisă, schimbînd total regulile jocului. Într-un al treilea experiment, recent (rezultatele au fost publicate în 2024), Ruth Hershberg și echipa sa au ținut în înfometare totală populațiile de E. coli timp de șase ani. În ciuda timpului îndelungat și a lipsei complete de resurse proaspete, bacteriile au continuat să sufere mutații genetice și să se adapteze, ceea ce înseamnă că stresul extrem nu a blocat sistemul, ci l-a obligat la o rescriere permanentă a ADN-ului, în „speranța” că una dintre aceste rescrieri va fi cîștigătoare (va produce o mutație care duce la supraviețuire). Studiul notează „paralelism remarcabil și contingență istorică frecventă”. Adică: 1) în eprubete diferite, bacteriile au dezvoltat exact aceleași linii de mutații; cu alte cuvinte, în condiții de stres, comportamentul de avarie nu este haotic, bacteriile folosesc „rețete” de supraviețuire identice; 2) mecanismul de avarie are efect de domino: odată pornite pe această pantă, nu mai există cale de întoarcere, bacteriile urmează o succesiune fixă de pași dictați de prima mutație.
Privind totul acum prin lentila dramatică a omului de litere (să mă ierte savanții), voi antropomorfiza întregul scenariu, pendulînd între lumea bacteriană și societățile umane. Așadar, fenomenul care deblochează legătura dintre (neuro)biologie și dinamica socială este stresul. Condițiile de criză (de mediu, de resurse, de suprapopulare) accelerează sau selectează masiv mutațiile genetice (devierea de la „cod”, de la „lege”). În mod normal, într-o colonie onestă, fiecare membru produce mesaje chimice și substanțe benefice tuturor, cheltuind energie proprie. Cînd resursele se împuținează și seacă, apar trișorii, care nu mint în mod activ, ci doar omit să mai spună adevărul: nu mai transmit mesaje. Își țin, însă, receptoarele deschise, ascultînd semnalele și consumînd resursele create de colegii lor cinstiți, care încă respectă contractul social, comunică transparent și produc bunuri comune. Cînd aceștia mor de epuizare la datorie, trișorii cei tăcuți trec la canibalism. Ei desființează legea, se înmulțesc și instaurează un regim biochimic total corupt, pe cadavrul vechii societăți. Analogia cu disoluția unei societăți în totalitarism sau criză profundă e neliniștitoare. La fel de neliniștitor e faptul că scenariul nu este unul aleatoriu, ci se produce inevitabil: mutațiile care sparg vechile tipare nu sînt excepții întîmplătoare, ci algoritmi matematici repetabili. Dacă stresul este destul de mare, sistemul va produce automat trișori acolo unde a fost numai cooperare înainte.
Dar unde să încadrăm happy ending-ul spectaculos din experimentul lui Lenski? Tot prin lentila dramatică, eu văd aici un veritabil deus ex machina biologic. Probabil vă amintiți din liceu că, în teatrul antic grec, cînd intriga piesei devenea atît de complicată și sumbră încît personajele nu mai aveau nici o scăpare prin forțele proprii, autorul piesei apela la o soluție radicală: din tavan era coborît, cu o macara de lemn cu scripeți (mechane), un actor. Era zeul care tranșa problema, salva omenirea, dădea o nouă lege etc. Similar, avem în eprubete mii de generații după generații de E. coli care stau blocate ca într-o piesă tragică: glucoza se termină, începe bătălia pe deșeuri, apoi trișarea, canibalismul. Citratul e martorul tăcut al neputinței lor biochimice. Cînd, brusc, în momentul numit de știință Cit+, are loc ruptura de nivel! O nouă capacitate metabolică descinde peste o singură bacterie și instaurează o nouă paradigmă în care regulile vechi sînt anulate, iar piesa evoluției reîncepe, cu energie nouă. Și, dacă tot am pornit pe această pantă: dacă deus ex machina nu e doar un artificiu teatral comod, ci rezultatul unei intuiții de geniu bazate pe observația atentă, de către tragedienii antici, a modului în care funcționează viața? Cînd un sistem se închide și amenință să se autodistrugă din cauza propriilor erori, el nu se mai poate salva apelînd la aceleași metode care l-au blocat. Salvarea trebuie să vină dintr-o dimensiune complet exterioară logicii de pînă atunci a conflictului, prin rupere de nivel.
„Intervenție divină”, cum o numește gîndirea mitică, sau „mutație de inovație radicală”, cum o numește biologia, ambele sînt unul și același fenomen, privit cu ochi diferiți, cred eu. În orice organism viu, ADN-ul suferă constant erori de copiere (mutații) care, în condiții normale, sînt inutile sau dăunătoare, ducînd la moartea organismului. Stresul adînc îl aruncă într-un tip de comportament „ori la bal, ori la spital”: procesul de replicare e mult accelerat, mai neglijent, în speranța că o eroare va fi cu noroc. E ca și cînd materia vie execută mecanic, cu o disperare oarbă, cea mai veche poruncă din Geneza: „Creșteți și vă înmulțiți”. Asistăm la o strategie de supraviețuire profundă și, dacă „eroarea” devine salvare, nu mai sînt sigură de cuvînt. Avem de-a face cu un mecanism dual, care conține în sine, ca un potențial, și pierirea, și salvarea. La urma urmei, erorile acestea sînt singura sursă de noutate în universul viu, pentru că, dacă ADN-ul ar fi copiat invariabil fără nici o greșeală, ne-am găsi blocați în situația în care ne-am găsit acum patru miliarde de ani, cînd se consideră că a apărut prima celulă. Paradoxal, „vulnerabilitatea” codului genetic, faptul că poate fi transmis cu erori, este și forța sa. Flexibilitate aș numi această calitate, iar la bacterii și la ADN mă voi întoarce nu peste mult timp, din alte unghiuri. Pînă una-alta, rămînem cu posibilitatea tulburătoare ca nu numai sentimentele și conștiința să nu fie fenomene tîrzii în evoluție, rezervate doar omului sau organismelor complexe (ipoteza lui Damasio). Ci chiar falsitatea/amăgirea/minciuna să fie departe de a constitui un atribut exclusiv al culturii umane: în realitate, să fie expresia, sub formă de precursor, a unor procese străvechi, înrădăcinate în însăși organizarea vieții.
Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.
Credit foto Escherichia coli: Wikimedia Commons
