
Somnul de prînz
Stau întinsă în pat, în casa părinților de la Unirea, și mă topesc de la căldura dogoritoare. Deși n‑am mișcat un deget de ceva vreme, pielea îmi transpiră de parcă abia aș fi făcut două ture de grădină. Senzația de amiază continuă persistă pe mai toată durata zilei, iar zăpușeala face ca orice vietate să caute cu disperare un petic de umbră și să stea cît mai potolită. Nici cîinii nu mai latră. Își iau revanșa pe timp de noapte, cînd lătratul lor agitat mă ține trează, lucru care oricum se întîmplă din cauza nădufului.
Îmi plimb privirea pe cei patru pereți ai camerei și mă opresc asupra tabloului de deasupra patului. O pînză neînrămată, imprimată cu o siluetă feminină egipteană pe un fundal galben. Clipesc o dată și, cînd pleoapele mi se ridică, în fața ochilor am un tablou cu o ramă de lemn maro‑roșiatic lăcuit, cu detalii atent lucrate. În spatele sticlei de protecție sînt însă acum patru siluete, patru tinere grațioase care se scaldă la rîu. Pare că și acolo este la fel de cald ca aici, doar că umbra copacilor și stropii de apă cu care se răcoresc femeile fac ca arșița să pară mai ușor de suportat. Iar vegetația bogată și culorile saturate transformă acest tablou într‑o fereastră spre un rai pe pămînt unde tare aș vrea să mă aflu și eu.
Sub tablou, pe lada patului, observ două piese din colecția de bibelouri-balerină pe care le‑a adus mama de la Focșani. În mijloc, la loc de cinste, pe un milieu, stă peștele de sticlă. Mă inundă un sentiment plăcut de siguranță și familiaritate. Mă întreb dacă mamaia mai trebăluiește pe afară sau s‑a retras și ea, pentru puțin timp, în casă.
Am 10‑11 ani și stau întinsă pe patul din casa bunicilor mei de la Umbrărești. E căldură mare afară, însă în cameră e răcoare, căci casa veche e bine izolată termic și am și acoperit ferestrele. O răcoare plăcută care îmi permite să îmi învelesc picioarele cu un cearșaf și să îmi satisfac astfel nevoia de a mă acoperi măcar puțin, fie iarnă, fie vară. Mă topesc într‑o lîncezeală dulce și aproape senzuală. Copila din mine, privind la cele patru nimfe din tablou, se visează femeie tînără și își imaginează cum o să poarte și ea veșminte delicate ce, ușor, o să îi acopere trupul fraged. Zîmbește de plăcere.
Pleoapele mi se îngreunează și mă cuprinde o moleșeală ce mă duce spre visare. Mă las purtată de acea stare de reverie care, pe nesimțite, chiar ia forma unui vis. Adorm și nu știu dacă e vis sau realitate. Mă uit spre propriul corp și observ, cu stupoare, cum fetița s‑a transformat în femeie. Stă întinsă în pat. Își plimbă privirea pe cei patru pereți ai camerei și se oprește asupra tabloului de deasupra patului, unde se află o pînză neînrămată, imprimată cu o siluetă feminină egipteană, pe un fundal galben. Tresare brusc la auzul unui lătrat de cîine și își dă seama, cu amărăciune, că e deja trează.
Pomana
Se spune că, atunci cînd mănînci la grămadă, mîncarea este mai bună. Ce nu se spune însă este că la pomeni e chiar mai gustoasă. Cînd poți împărtăși cu oamenii din jurul tău bucuria că poți mînca pe săturate, că poți să îți stingi setea cu o băutură dulce, că poți simți încă pe piele razele soarelui și adierea caldă a vîntului, că poți auzi ciripitul păsărelelor, că poți rîde alături de cei dragi, că poți da o îmbrățișare, că poți simți o strîngere de mînă sau că poți trage cu nesaț aer în piept. Că ești încă în viață! Toate acestea, în timp ce ești pus față în față cu faptul că, într‑o bună zi, o să îți vină și ție rîndul să stai la orizontală într‑o cutie de lemn, nemaiavînd nici nevoia, nici posibilitatea de a te bucura de cele lumești. Nu știu dacă acesta este scopul pomenilor, acela de a‑i face pe cei care sînt încă în viață să aprecieze acest dar, însă eu am avut mereu acest sentiment. Și cred că mi se trage din copilărie, cînd, pe timp de vară, cît stăteam la bunici, se ivea destul de des ocazia să particip la astfel de adunări – și nu exista bucurie mai mare pentru noi, copiii.
Îmi amintesc cînd venea bunica cu mîncare de la biserică sau de la alte pomeni și, Doamne Dumnezeule, abia așteptam să mă înfrupt din ea. Avea mîncarea aceea, pe lîngă un gust aparte, și un miros aparte. Poate de la lumînări, poate de la mîinile care o tot mutau de colo‑colo, poate de la faptul că era primită fără să trebuiască să plătești sau să muncești pentru ea, poate de la Duhul Sfînt sau de la sufletul celui trecut în lumea celor drepți – cert este că mîncare ca aceea de la pomeni nu găseai nicăieri altundeva. Pe o farfurioară de carton ședeau înghesuite sărmăluțele de post în foi de viță, cele mai gustoase de pe pămînt, cîteva felii de pîine înmuiate pe la colțuri în zeamă, pilaful și poate și un copan de pui. Doi covrigi și un pumn de colivă, ornată cu acele bombonele dulci și colorate, completau meniul. Și nu erau doar gustul sau mirosul care o deosebeau de celelalte mîncăruri, ci și atitudinea bunicii cînd o aducea și o așeza pe masa din bucătărie. O atitudine aproape solemnă, care impunea ca tot ce a fost adus să fie mîncat, nimic lăsat pe mai tîrziu sau să se învechească (nu că ar fi existat vreodată acest pericol).
Iar cînd se întîmpla să moară cineva pe uliță, ne adunau și pe noi, toți copiii, și ne puneau la masă. Zburdam de bucurie, iar mațele noastre se puneau pe chiorăit. Fuguța, intram pe poartă, admiram întregul aranjament de mese și băncuțe din lemn, precum și forfota femeilor care aduceau mîncarea, băutura și tot ce mai era nevoie ca să așeze mulțimea de oameni la masa de pomenire. Cumva, toată această atmosferă animată ne amintea de un început de nuntă. Zăream ușile deschise de la salon, acolo unde fusese ținut mortul timp de trei zile și trei nopți, și parcă vedeam cum iese mireasa pe prispă, gătită, gata de petrecere.
Apoi ne așezau la masă și o umpleau cu bucate. Un „Fie‑i țărîna ușoară!” și festinul începea. În cimitir, omul proaspăt așezat în groapă se odihnea, în sfîrșit, cum se cuvine, în timp ce bătrînele bîrfeau sau mai schimbau lumînările. Iar în curte, la soare, noi, copiii, spuneam „bogdaproste” și înfulecam pînă ne crăpau burțile.
Fragmente în avanpremieră din cartea-album Amintiri din copilărie, recent apărută la Editura Alice Books (https://alicebooks.ro/produs/amintiri-din-copilarie) și a cărei lansare va avea loc joi, 19 noiembrie, de la ora 19:00, la Librăria Cărturești Carusel.
Anca Popa este ilustratoare.
