Mă refer în continuare la povestea partizanilor din Munții Făgăraș, relatată cu mult talent în cartea celui care i-a condus – Ion Gavrilă Ogoranu. Aminteam că nici măcar în acele condiții de luptă nu era totul în alb și negru, că partizanii se confruntau deseori cu teribile probleme morale. Spuneam cum, odată, unii dintre aceștia au fost nevoiți să tragă în niște trădători (printre care un fost prieten) care se strecuraseră printre ei. Altădată doar i-au suspectat pe doi dintre cei alături de care luptau temporar și pe care nu-i cunoșteau prea bine. Au fost frămîntați de aceste bănuieli, pînă cînd, după o vreme, le-a ajuns la urechi informația că cei doi „suspecți” de a-i fi trădat au fost prinși de Securitate și executați, ceea ce l-a făcut pe Ion Gavrilă Ogoranu să tragă o concluzie amară: „Groaznic lucru! Să lupți cot la cot cu oricare din camarazii tăi, să fii condamnat la moarte alături de ei, să fii executat și să-ți fie întinată memoria cu acuzația de vînzător de frați! [...] se pot întîmpla tragedii morale cu cea mai sinceră bună-credință”.
După cum povestește Ogoranu, partizanii ezitau de multe ori să meargă prin sate pentru ajutoare și aprovizionare, în casele susținătorilor lor, pentru nu-i pune pe aceștia în pericol de moarte. În unele situații preferau să fure mîncare. Ciobanilor prieteni le dădeau scris cîtă brînză au luat de la stînă și-i sfătuiau să se plîngă la Securitate că partizanii i-au jefuit. Astfel de bilețele au fost apoi folosite în acuzațiile ce li s-au adus la tribunal. Situațiile de luptă și de urmăriri pe care le povestește Ogoranu depășesc orice posibil scenariu de ficțiune. S-a făcut și un film după această carte, dar cred că pentru a pune în imagini ceva cît de cît apropiat de realitate ar fi nevoie, doar material vorbind, de bugetul filmelor cu Rambo. Ciocniri pe creste, nopți întregi în care munții erau complet luminați de reflectoarele Securității, lupte în păduri, iernări în bordeie sau ascunderi de ultim moment, descinderi ale Securității prin curți, case, poduri, pivnițe și fînețe cu mari desfășurări de forțe, soldați și gărzile patriotice muncitorești care înconjurau locul, lăzi cu alimente îngropate, găsite și minate de Securitate în operațiuni anunțate uneori partizanilor, probabil chiar de către cei ce participaseră la ele, și cîte altele.
O altă latură fascinantă a poveștii e descrierea naturii în mijlocul căreia își petreceau viața. Reiese că partizanii iubeau, cu o dragoste rar întîlnită, munții și pădurile care-i ascundeau și le ofereau adăpost și resurse pentru supraviețuire... „rîul, ramul”. Scriam săptămîna trecută despre exemplul de patriotism autentic pe care-l oferă istorisirea lui Ogoranu. Dragostea de patrie capătă aici o formă cît se poate de concretă. Uneori partizanii (Profesorul) chiar notează diverse observații științifice pe care le fac asupra naturii. În gruparea de bază erau foști studenți cu diverse pregătiri. După cum spune autorul, nici unul n-a avut neapărat un mare spirit de aventură. Și-ar fi dorit vieți și cariere normale, dar au luat calea munților mai degrabă forțați de împrejurări, ca să nu ajungă în închisorile comuniste și din dorința de a face ceva pentru țara aflată la ananghie, sub ocupația sovieto-comunistă.
În 1955, șase dintre cei 11 membri rămași în nucleul de bază sînt trădați și prinși într-o cursă (deși mai scăpaseră din asemenea capcane de nenumărate ori, ca niște „vulpi bătrîne”, cum spune Ogoranu). Sînt condamnați la moarte, la Sibiu, și trimiși pentru execuție la București, într-o mașină cu gratii. Printre acele gratii, de pe drum, privesc pentru ultima oară munții lor dragi. E poate cel mai emoționant moment al cărții. Ion Gavrilă Ogoranu continuă să se ascundă pînă în 1976, cînd este și el arestat, dar numai pentru șase luni și tratat de Securitate fără brutalitate, ca un exemplar bun de studiu. (Culmea e că am auzit cu urechile mele, chiar înainte de 1989, un bătrîn colonel de Securitate povestind cu o nuanță ușor admirativă despre „bandiții” din munți pe care încercau să-i prindă.) Legendarul luptător s-a stins din viață în 2006. Un alt partizan, Ilioi, rănit într-o luptă, prins și torturat îngrozitor, a reușit să supraviețuiască și a trăit apoi pînă în 2012.
Una din marile dureri ale partizanilor, după cum spune Ogoranu, era atunci cînd dădeau peste oameni care nu le înțelegeau lupta, ba chiar îi considerau vinovați pentru represiunea de prin satele din zonă. Dacă unii oameni erau indiferenți, alții nu se gîndeau decît la propria bunăstare, atîta cîtă mai putea fi sub comunism, iar alții erau gata să-i denunțe imediat pentru cîteva avantaje materiale. Partizanii erau chinuiți de întrebarea dacă merita să lupte și să se sacrifice pentru astfel de indivizi, care nu erau deloc puțini. Dincolo de valoarea simbolică a rezistenței însă, un rezultat concret al luptei lor a fost întîrzierea sau blocarea colectivizării în Țara Făgărașului, un obiectiv pe care chiar l-au urmărit.
Și mai trebuie lămurit un lucru. Uneori, Ion Gavrilă Ogoranu este prezentat înainte de toate drept un fost legionar. El a făcut parte într-adevăr din Frățiile de Cruce, o organizație de tineret a Mișcării Legionare, și nu ascunde asta. Dar din povestea pe care a scris-o nu rezultă nici un fel de fanatism, de extremism sau de gînd rău. Dimpotrivă, era uneori gata să-și ierte și să-și înțeleagă chiar și dușmanii. Activitatea și viața lui nu pot fi caracterizate ca fiind unele de legionar, ci de luptător anticomunist și de patriot autentic, cum spuneam. Și îi datorăm lui Ioan Gavrilă Ogoranu nu doar faptul că a ținut sus steagul rezistenței împotriva comunizării și sovietizării țării, atîția ani, ci și că a așternut pe hîrtie întreaga istorie, cu talentul său de povestitor și cu mintea lui înclinată spre filosofie, înfățișînd o adevărată frescă umană în vremuri grele, impresionantă prin complexitate și profunzime.
.jpg)
