De-a lungul multor secole, statele-națiune au ajuns să definească sistemul internațional și să guverneze o mare parte a umanității. După ce au apărut în Europa modernă și s-au răspîndit prin colonialism, statele-națiune au ajuns în cele din urmă în fiecare colț al lumii prin decolonizarea de după război. Trăsătura lor definitorie este controlul asupra teritoriului și a locuitorilor acestuia, fără interferența altora.
Statele-națiune moderne încă există, desigur, dar o nouă formă de suveranitate, capabilă de forme de control mai intruzive și mai insidioase chiar decît cele pe care majoritatea statelor le pot exercita, e pe cale să se impună. Ceea ce descrie natura noii suveranități tehnologice promovată, prin cuvinte și fapte, de o mică frăție ai cărei membri au fost extrem de clari în privința obiectivului lor de a înlocui statul și de a subordona alte instituții necesare propriei lor voințe.
De exemplu, Peter Thiel, unul dintre cofondatorii PayPal, vorbește deschis despre un „război mortal” între tehnologie și stat. Mark Zuckerberg, CEO-ul Meta, a încercat (fără succes, pînă acum) să lanseze o monedă globală și și-a îndreptat acum atenția către controlul infrastructurii critice, cum ar fi sistemul de cabluri submarine transatlantice. Elon Musk domină cerul cu Starlink și și-a demonstrat disponibilitatea de a întrerupe accesul democrațiilor aflate în dificultate (sau oricui altcuiva) ori de cîte ori consideră necesar, indiferent de implicațiile asupra securității naționale. Iar compania de platforme Palantir (al cărei consiliu de administrație este prezidat de Thiel) prinde statul în capcana infrastructurii digitale pentru a pătrunde adînc în sectoare sensibile, inclusiv sănătatea și securitatea.
Majoritatea statelor au ajutat și au susținut de bunăvoie aceste companii, accelerîndu-și efectiv propria dispariție din teama că ar putea fi depășite de alte state care adoptă aceleași tehnologii de supraveghere și control în masă.
Cu toate acestea, frăția tehnologică („Tech Brotherhood”) nu lasă loc de îndoială cu privire la soarta pe care ne-o hărăzește „nouă, poporului”. Ea nu are răbdare pentru contracte sociale cu obligații reciproce pentru ambele părți, conducători și conduși deopotrivă. Ea concepe puterea ca fiind unilaterală și verticalistă („de sus în jos”), și, chiar dacă unii dintre membrii săi și-au exprimat recent temerile că ar putea pierde controlul asupra propriilor creații digitale, nici perspectiva instabilității globale și nici chiar cea a extincției umane nu sînt suficiente pentru a-i convinge să împartă puterea. Ei ne-au încredințat soarta în mîinile unor agenți AI rebeli și se așteaptă ca noi să acceptăm asta cu seninătate.
Dominația absolută a companiilor tehnologice asupra supușilor lor (noi) seamănă cu abordarea coloniștilor din trecut față de popoarele indigene. Poate că la început s-au purtat frumos, folosind tratate sau contracte și pretinzînd că partea contractantă acționa de bunăvoie. În cele din urmă, au luat cu forța ceea ce doreau, uneori sub acoperirea legii, fie că era vorba de pămînt, muncă, animale sau apă. Coloniștii au găsit o justificare pentru exproprierea fără despăgubiri, afirmînd că popoarele indigene nu aveau noțiunea de proprietate sau capacitatea de a o valorifica. De acolo a mai fost doar un pas mic pînă la alungarea oamenilor de pe pămînturile lor și plasarea lor în rezervații.
În mod similar, instanțele de astăzi au negat producătorilor de date orice drept de proprietate asupra propriilor date, iar legislativele au confirmat, retroactiv, drepturile de proprietate pe care companiile tehnologice le-au revendicat asupra datelor pe care le-au „îmbunătățit” prin curățarea, organizarea și stocarea acestora pe un anumit dispozitiv. Acum, oamenii liberi din democrațiile constituționale se regăsesc în „platforme-rezervații”, departe de pîrghiile puterii, hrănindu-și dependența de scrolling nesfîrșit (și extragere de date). Marile companii tehnologice seamănă cu statutele corporative impuse popoarelor indigene prin Legea americană de reorganizare a indienilor din 1934, care permitea existența unui președinte și a unui consiliu de administrație, dar nu și autodeterminarea.
În mod similar, Anthropic și Musk au anunțat recent planuri de a permite persoanelor pe care le exploatează să beneficieze de o parte din profiturile financiare. Anthropic dorește să înființeze un fond de interes public care va fi capitalizat cu acțiuni ale companiei, putînd efectua din cînd în cînd plăți către public. Dar structura fondului este revelatoare. Fiind o societate cu răspundere limitată deținută și controlată de Anthropic, ea nu acordă drept de vot nimănui altcuiva decît propriilor angajați.
Mergînd cu un pas mai departe, Musk a propus să ofere „fiecărui copil” din Statele Unite o acțiune la SpaceX. Sună mai promițător, dar diavolul se ascunde în detalii. Vor avea drept de vot? Cu drepturi cumulative, ar putea alege măcar un director? Desigur, ar fi o iluzie să credem că acești copii ar putea exercita vreodată controlul. Se așteaptă ca aceștia să fie recunoscători pentru suma derizorie pe care o primesc în schimbul supunerii față de regulile corporatiste.
Aceasta e direcția în care ne îndreptăm. S-ar putea să continuăm să votăm pentru funcționari publici, dar alegerile noastre vor fi manipulate de bani și de tehnologiile de comunicare care consolidează tot mai mult suveranitatea tehnologică. Departe de a fi liberi sau suverani, oamenii vor fi o simplă resursă gestionată de persoane precum Thiel, Zuckerberg și Musk.
Chiar dacă suveranitatea tehnologică însăși se va eroda în cele din urmă, este puțin probabil ca societățile noastre să iasă nevătămate din această situație. Experiența popoarelor indigene este instructivă și în cazul acesta. Cînd li s-a acordat în sfîrșit dreptul de a-și adopta, în SUA, propriile Constituții, doar cîteva dintre ele au reușit să formeze din nou societăți funcționale. Structurile de putere care le fuseseră impuse le distruseseră țesătura socială și, odată cu aceasta, capacitatea de autoguvernare.
Răposatul economist Albert Hirschman a susținut, într-o afirmație celebră, că fiecare organizație le oferă membrilor săi trei opțiuni: ieșirea, exprimarea opiniei sau loialitatea. Infrastructura tehnologică actuală este concepută să ne refuze ieșirea, făcîndu-ne dependenți, și am văzut deja că nu ne oferă o voce reală. Rămîne doar loialitatea, care nu înseamnă nimic atunci cînd nu e aleasă în mod liber. Lipsa deliberată de loialitate din partea cît mai multor oameni ar putea fi ultima și cea mai bună cale de a ne apăra.
Katharina Pistor, profesoară de Drept comparat la Facultatea de Drept a Universității Columbia, e autoarea cărții The Code of Capital: How the Law Creates Wealth and Inequality (Princeton University Press, 2019).
Copyright: Project Syndicate, 2026
www.project-syndicate.org
traducere de Matei PLEŞU
.jpg)
