Se știe că, spre sfîrșitul vieții, în eseul său „Dincolo de principiul plăcerii”, Sigmund Freud a formulat ipoteza că psihicul omenesc ar putea fi cîmpul de luptă a două pulsiuni mai elementare decît „principiul plăcerii”, pe care îl considerase fundamental în lucrările precedente: este vorba despre „instinctul vieții” și „instinctul morții” – Eros și Thanatos. Cel dintîi ar tinde să încurajeze expansiunea vieții și organizarea ei în forme tot mai complexe, cel de-al doilea, dimpotrivă, ar căuta să readucă viața la forme anterioare, adică la materia moartă. Iată explicația ultimă a sadismului, a cruzimii, a violenței fără aparent un scop și o rațiune – deopotrivă față de semeni, cît și față de animale: plăcerea pură, fără sens, de a distruge ar fi expresia „instinctului morții” – Thanatos.
Mi-a venit în minte această explicație – la limita dintre mitologie și psihologie – notînd dezlănțuirea de violență absurdă și distructivă din orașele Franței de acum două sîmbete. Cum să explici credibil și comprehensiv, cu mijloacele „normale” – economice, sociologice, politice, demografice –, incendierea unor primării sau școli, distrugerea magazinelor, jafurile și alte violențe? Știu: stînga radicală acuză mereu condițiile de viață nesatisfăcătoare, declinul nivelului de trai, scumpetea chiriilor, marginalizarea unor categorii sociale etc.; dreapta populistă denunță excesul de imigranți mai ales din țări din Africa și Asia. Toți au dreptate incomplet, într-o măsură mai mare sau mai mică, dar, dincolo de aceste explicații parțiale și de multe altele de acest tip, mă gîndesc dacă nu este ceva mai adînc aici: de ce să incendiezi școli, cînd protestele au izbucnit în rîndul elevilor, nemulțumiți tocmai de numărul și dotarea școlilor? De ce să vandalizezi sau să arzi primării? Nu primarii decid asupra economiei naționale. De ce să te bați cu jandarmii? Nu vei reuși să-i învingi și nici nu e de crezut că revendicările unei mase violente și anarhice vor fi ascultate. Mai curînd vei genera o contrareacție. De ce să vandalizezi magazine ai căror angajați nu ți-au făcut nici un rău și ai căror patroni plătesc impozite din care îți primești alocațiile și ajutoarele sociale? Desigur, veți spune că bandele dezlănțuite nu făceau raționamente economice, ci, mînate de furie și resentimente, distrugeau tot ce reușeau să afle în cale. Dar exact asta spune și teoria lui Freud: atunci cînd este eliberată de constrîngerile „civilizate”, putem asista la o dezlănțuire violentă, furioasă a unei mase, care nimicește fără a raționa, numai din voluptatea de a nimici. E o specie de agresiune care înfricoșează nu numai prin victime și prin daunele materiale și economice, ci, mai presus de acestea, prin caracterul inutil, irațional și disproporționt al violenței în raport cu posibilul cîștig modest. Or, nu tocmai acest irațional, acest nonsens înseamnă Thanatos?
*
Și apropo de devastările recente din orașe europene: e firesc ca dreapta și stînga (mai ales cînd se depărtează binișor de centru) să aibă răspunsuri diferite, ba chiar opuse la mai toate problemele socio-politice, la care m-am referit mai sus. Dar e curios că uneori interpretările lor sînt în asemenea măsură opuse, încît, paradoxal, ajung să semene în consecințe mai puțin prevăzute. De exemplu, profesorul Valentin Naumescu, consilier prezidențial, susține, într-un eseu („Sub asaltul socialismului revoluționar. Impactul asupra UE”), că ideologiile de extremă-stînga și extremă-dreapta care asaltează centrul liberal nu sînt altceva decît „socialism revoluționar”. Acesta ar fi „costumat în prezent fie ca neomarxism, wokism, occupy, ecologismul socialist radical... etc., fie ca neonazism, mișcări suprematiste etc.”. O aparență, așadar, ar fi distincția dintre nazism și comunism, de exemplu, sau cea dintre neomarxism și legionarism. Nu neg deloc că există multe asemănări între extreme, cît și influențe reciproce, dar nu mi se pare productiv deloc a ignora diferențele dintre ele, manifestate de-a lungul timpului în valori, în genealogiile intelectuale, în soluții, în tratamentul economiei, în atitudinea față de etnie, rasă, clasă etc.
Pe de altă parte, citesc un text pe FB al Teodorei Dumitru (critic literar, cercetătoare la Institutul „G. Călinescu”) care ne declară hotărît că „în România nu a existat comunism” (și nici în celelalte țări din „blocul socialist”!) Dar ce anume ne-a pus în jug timp de decenii? Numai „capitalism de stat”. (O veche teorie stîngistă, de altfel, nimic nou!)
Așadar, cineva ne declară cu mare siguranță că nu există, ideologic vorbind, decît „socialism revoluționar” și că tot ceea ce am văzut de un secol și mai bine pe lume nu sînt decît avataruri ale unuia și aceluiași curent și că a crede diferit înseamnă a ceda unei iluzii epistemice. Altcineva, cu cel puțin tot atîta aplomb, vrea să ne învețe „ca pe țînci” că nu există și n-a existat socialism („revoluționar” sau altfel) nici la noi, nici în general. O altă iluzie epistemică! Unul zice: există numai deghizamente ale capitalismului. Altul zice: ba deghizamentele sînt ale socialismului! Oricum, distincțiile și specificitățile dispar sau devin nesemnificative în ambele situații – ceea ce, dincolo de seriozitatea discutabilă a analizei de detaliu, mi se pare metodologic fisurat de-a binelea.
Să-mi fie iertat, dar este ca și cînd cineva ar susține că toți cîinii sînt pisici „costumate”, în timp ce un altul ar pretinde că, de fapt și de drept, pisicile sînt numai niște cîini în camuflaj pisicesc! N-ar fi totuși mai simplu să repetăm învechita platitudine că, deoarece pisicile și cîinii sînt două specii diferite (reunite, desigur, sub genul comun al carnivorelor), nici lătratul nu e mieunat sub acoperire, nici viceversa?
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
