În urmă cu peste trei decenii (îmi amintesc cu precizie faptul că ne aflam către sfîrşitul sesiunii de examene de iarnă a anului 1996, cîndva prin februarie), luam prînzul, la un moment dat, împreună cu doi amici americani, Cary și Stephen, la Casa Universitarilor din Iași (vestitul CUI din Dealul Copoului). Cary venise la noi imediat după Revoluţie şi lucra deja ca lector Fulbright (la Politehnică şi la Universitatea din Iași) de şase ani. Era cumva de-al nostru (s-a şi căsătorit, de altfel, cu o româncă), experimentase tranziţia, mineriadele, inflaţia, grevele şi nebunia balcanică, surîzînd îngăduitor ori de cîte ori ştirile naţionale mai veneau cu cîte o bombă. Ca tabloul să fie complet, trebuie să precizez că, spre sfîrşitul etapei sale mioritice, ajunsese să poarte o cuşmă de miel (autentică) şi o pufoaică revoluţionară à la Dan Iosif. Stephen se afla şi el de un an şi jumătate la Iaşi, devenind treptat un cinic tradiţional. Nu se adaptase bine la standardele autohtone, nu atît din cauza contextului (venise, la rîndul lui, ca lector Fulbright, bucurîndu-se de toate avantajele oferite de postură: cazare bună, salarizare excelentă, tratament instituţional special), cît a condiţiilor personale cumva singulare. Stephen avea şase copii (ultimul născut la Iaşi, beneficiar de cetățenie română şi botezat Ştefan, după Ştefan cel Mare, desigur), cu vîrste cuprinse între 0 şi 9 ani. Aceşti copii (şi mama lor) nu erau probabil prea fericiți în România acelor timpuri. Se uitau toată ziua la Cartoon Network şi, în clipele de pauză, reactualizau istoria de pionierat a Americii, cu lupte furibunde/chiuitoare de Cowboys şi Natives, între zidurile apartamentului cu cinci camere, pe care îl primiseră gratuit de la Universitate.
Prin urmare, în legătură cu viitorul României, Cary era optimistul, iar Stephen pesimistul. Proaspăt revenit în ţară eu însumi, după mirificul stagiu doctoral american, aveam tendinţa să judec (negativ) chiar şi aerul pe care îl respiram acasă, aşa încît, sentimental, mă aşezam de partea lui Stephen. Totuşi, prietenia faţă de Cary mă făcea să fiu reţinut în exprimarea părerilor personale pe parcursul acelui prînz de la CUI. Inevitabil, o polemică s-a iscat între cei doi. Stephen nu vedea cu ochi buni corupţia şi furtişagurile româneşti (un lucru îngrozitor i se întîmplase cu numai cîteva săptămîni mai devreme: alergînd, pe peronul Gării de Nord din Bucureşti, să prindă Rapidul de Iaşi, alături de întreaga sa echipă de handbal – ce număra, pe lîngă cei cinci fundaşi şcolari şi preşcolari, şi un pivot supraponderal, i.e. soţia însărcinată în luna a şaptea sau a opta –, acceptase, fatal, oferta de ajutor la bagaje a unui localnic; răsuflînd mai apoi uşurat, în compartiment, şi binecuvîntîndu-l, pe geam, pe bunul samaritean, profesorul american a descoperit că era mai „liber” de constrîngerile sociale şi economice ale acestei lumi cu şapte paşapoarte şi aproape o mie de dolari). Cary, în replică, supralicita bunul-simţ românesc – pierdut, argumenta el, în societăţile super-civilizate. Corupţia şi furtişagurile i se păreau răul necesar într-o societate ieşită abrupt din dictatură, dar, era convins, ele urmau să se regleze de la sine, odată ce standardul de viaţă va creşte. Standardul de viaţă nu va creşte niciodată cu oameni ca Iliescu şi Văcăroiu (încă la putere, la începutul lui 1996, dacă vă amintiţi), comunişti incorigibili in disguise, striga, neconciliant, Stephen (în sinea mea, îi dădeam dreptate).
Nici Iliescu, nici Văcăroiu nu vor conduce o veşnicie, credea Cary, şi, în plus, România, după Revoluţie, nu ar fi putut fi oricum administrată altfel decît au făcut-o cei doi, moderat, cu salturi nespectaculoase către consumerism. Nu e adevărat, pufnea Stephen, şi în România se putea atrage capital masiv occidental, ca în Polonia şi Ungaria. Astfel, România era condamnată să piardă trenul viitoarelor „integrări”, construindu-şi o istorie alături de Rusia, Belarus şi Ucraina. La această replică, rememorez exact, Cary a devenit foarte sobru şi i-a spus lui Stephen următoarele cuvinte: „Omule, să nu mai zici niciodată asta! Tu ai fost vreodată în Rusia, Belarus sau Ucraina? Eu am stat cîte puţin în fiecare. Nu-ţi poţi imagina ce se întîmplă acolo. Căderea comuniştilor a lăsat o mafie sinistră la putere, iar instituţiile statului sînt decorative. Poliţia iese cu mitraliere pe străzi pentru a facilita acţiunile gangsterilor”.
Pe termen lung, au avut amîndoi și intuiții corecte, și erori evidente. Ceea ce nouă nu ne trecea însă prin cap la acea masă era o altă întrebare: ce va fi oare cu America (nu cu România) peste treizeci de ani? Nici o intuiție, fie și izvorîtă dintr-o minte genială, nu ar fi putut furniza răspunsul adecvat. Teleportați atunci, toți trei, în Washington-ul lui 2026, cred că ne-am fi pierdut subit mințile, precum eroii lui Poe expuși monstruozității.
Notă: Articolul de mai sus a fost scris înaintea comunicării rezultatelor alegerilor parțiale americane. Îmi păstrez totuși părerea că, și cu ele știute, cele trei personaje din poveste ar fi trăit aceeași perplexitate dacă ar fi fost teleportate în viitor acum 30 de ani.
.jpg)
