.jpg)
Prietenul meu I. și-a cumpărat un apartament în urmă cu vreo patru ani, după mai bine de un deceniu de stat cu chirie. L-a umplut imediat de plante, pături pufoase, șiraguri de beculețe și veioze cu lumină caldă, pentru o atmosferă hygge ca la carte. A schimbat canapeaua și a făcut măsurători ca să modernizeze bucătăria. O perioadă, mi-a tot arătat clipuri cu idei de mobilier, scheme de culori și tot felul de permutări pe care le avea în minte. Bucuria și entuziasmul îi erau vizibile de fiecare dată cînd treceam pe la el. Și-a înnoit toată garderoba și, de un an, a dat bicicleta pe o motocicletă cu care cutreieră în lung și-n lat zona de munte, îi văd în fiecare week-end peripețiile și peisajele de-o frumusețe copleșitoare postate pe Instagram. N-a mai apucat să facă modificările la care visa în apartament, ba chiar, de curînd, mi-a zis că vrea să se mute. Se uită la case din apropierea Bucureștiului, în zone mai verzi și mai liniștite, sau poate chiar din afara țării.
Înțeleg ce simte I.: nu e nemulțumit de viața lui, ci e pur și simplu într-un punct în care lucrurile care-l entuziasmau cîndva nu mai produc efectul de la început. La fel ca el, mi-am cumpărat și eu de nenumărate ori plante, broșe sau eșarfe care mi-au adus un zvîc de energie, doar pentru ca, o lună-două mai tîrziu, să se aștearnă pe ele praful uitării. Poate vă recunoașteți și dumneavoastră în acest tipar.
Psihologii numesc acest fenomen adaptare hedonică, un termen stabilit încă din anii ’70, de Philip Brickman și Donald Campbell, iar conceptul e simplu: ce ne bucură devine destul de repede starea obișnuită a lucrurilor, iar obișnuitul, ce să vezi, nu mai bucură pe nimeni. Desigur, există și nuanțe: cercetări mai noi arată că adaptarea nu e nici completă și nici nu ne afectează toate aspectele vieții în mod egal. Ne obișnuim repede cu banii în plus și cu obiectele fizice, dar ne adaptăm mult mai greu la zgomot, la naveta epuizantă, la singurătate. În plus, adaptarea hedonică are cîteva particularități. La noi, părinții și bunicii milenialilor de azi au crescut cu cozi lungi și rafturi goale, așa că un supermarket plin încă aduce mulțumire, pe cînd adolescenții de azi se compară unii cu alții și cu Instagramul sau TikTok-ul, unde apare mereu ceva mai nou, mai bun, mai strălucitor. Iar de asta se leagă și statutul: hainele de marcă, mașinile luxoase, bijuteriile ostentative, telefoanele de ultimă generație sau vacanțele în locuri exotice. Cheltuim mai mult și de ochii lumii. Dar și lumea se plictisește repede, și-n urmă rămîn creditele și ratele neplătite. (Tocmai a trecut Black Friday-ul, cîte lucruri noi s-or fi cumpărat doar pentru că erau ieftine?)
Totuși, cercetătorii au remarcat cîteva excepții importante: experiențele ne bucură mai multă vreme decît obiectele, susțin Leaf Van Boven și Thomas Gilovich. Timpul petrecut cu prietenii și familia contează încă și mai mult: un studiu de la Harvard condus de Robert Waldinger, care a urmărit oameni de peste 80 de ani, arată că relațiile apropiate prezic mulțumirea la bătrînețe mai bine decît banii sau statutul. Recunosc asta și în propria viață. Încă am lucruri care-mi aduc mare bucurie de fiecare dată cînd pun mîna pe ele – un inel pe care mi l-am cumpărat cu primii bani primiți pe o proză publicată, camera foto a bunicului meu, cartela de metrou din New York, folosită pe post de semn de carte, cerceii descoperiți în Sintra. Toate au valoare sentimentală și o poveste în spate. Iar pentru lucrurile fără poveste, unul dintre puținele trucuri care par să funcționeze, oricît de ciudat ar suna, e atenția deliberată la ce avem deja. Cercetătorii Jordi Quoidbach și Elizabeth Dunn o numesc „savurare“, și au arătat că să ne acordăm o clipă ca să ne uităm cu adevărat la obiectul pe care îl deținem ne poate atenua plictiseala.
Asta nu înseamnă că adaptarea hedonică e o boală pe care trebuie musai s-o vindecăm. Pe de o parte, poate să însemne că ne adaptăm în cele din urmă și cu perioadele dificile, găsindu-ne resurse de reziliență. Pe de altă parte, nemulțumirea care ne împinge să vrem ceva nou e aceeași care ne-a împins să ieșim din peșteră, a construit orașe și a făcut din „vreau ceva mai mult și mai frumos“ un proiect colectiv. O societate care s-ar mulțumi cu ce are ar bate pasul pe loc. Problema e cînd nemulțumirea devine singurul motor și, trăind într-o lume capitalistă care pune prea des un accent mare pe bunurile materiale, cedăm și ajungem să cumpărăm mereu lucruri noi (și să acumulăm, în loc să dăruim). Realitatea e că fie că aș avea un Ferrari, fie că aș avea un Logan, după o vreme m-aș simți, cel mai probabil, la fel de mulțumită ca înainte. Prietenii buni, somnul, o casă în care ne simțim bine împreună și experiențele care ne rămîn în minte cîntăresc mai mult. Ceva util de ținut minte data viitoare cînd mă mănîncă degetele să cumpăr ceva nou.
Credit foto: Wikimedia Commons
