Premierul Luca Niculescu a vizitat, împreună cu ministrul Energiei, centrala nucleară de la Cernavodă. Foarte prompt, reactorul 1, proaspăt repornit, s-a defectat. Cine are răbdare să urmărească declarațiile premierului poate citi în spatele vorbitorului un slogan care emană multă siguranță: „Generăm energie la standarde de excelență”. Aha! Marți dimineață, standardul de excelență arăta zero kilowați obținuți din nuclear.
Nu știu care sînt explicațiile tehnice pentru acest incident, dar el are o încărcătură simbolică pentru felul în care este administrată România. Nu e ceva singular: podul de la Brăila, „Golden Gate-ul României”, are o listă așa mare de probleme încît ar putea probabil să fie predată de Halloween la Facultatea de Construcții, podul prăbușit la scurt timp după reabilitare în Neamț, aeroportul part-time construit și inaugurat cu mare fast la Brașov, autostrada Sebeș-Turda unde, de la inaugurarea din 2023, apar constant misterioase cratere deși cineva a tăiat o panglica acolo cu aerul misiunii îndeplinite. Mai sînt și alte exemple – spitale imposibil de pus în funcțiune, parcări construite degeaba, pîrtii de schi construite pe versanți fără zăpadă, piețe construite prin PNDL și închise a doua zi, și tot așa.
Pare să existe o permanentă deconectare între intenții (la nivel politic) și competențe (la nivel tehnic). Nuclearelectrica a anunțat că a concediat un director. O măsură probabil binevenită după ce compania și-a ridiculizat involuntar acționarul principal. În același timp, ministrul Energiei, Dumitru Chisăliță, asigură publicul că „a fost cauzată de o defecțiune la partea clasică, nenucleară, a unității. Evenimentul nu are impact asupra securității nucleare, a personalului centralei sau a mediului înconjurător”. Putem răsufla ușurați, partea clasică e de vină.
Sentimentul că ne-am obișnuit că lucrurile nu vor merge bine e așa de pregnant că aproape nu mai trezește nici un fel de reacție. Dacă există speranțe, atunci ele sînt mai degrabă din spectrul negativ – poate catastrofa care va veni nu va fi totuși atît de mare. Există un soi de placiditate fatalistă în fața incompetenței care tropăie voioasă prin statul român. Bine, vorbim de același stat ai cărui reprezentanți publici sînt adesea evaluați după cunoscutul principiu etic „a furat, dar a și făcut”.
Problema fundamentală e că, în realitate, nici măcar această tranzacție cinică nu mai funcționează. Nu se mai „face” aproape nimic care să reziste probei de funcționare elementară. Am trecut de la epoca baronilor locali care livrau măcar o carcasă de beton funcțională la o birocrație spectaculoasă a machetelor și a conferințelor de presă. Tăierea panglicii nu mai reprezintă finalizarea unui efort ingineresc sau administrativ, ci a devenit un scop în sine, un act liturgic. Odată ce foarfecele au atins mătasea tricoloră și clipul video a fost urcat pe rețelele sociale, obiectivul e considerat atins. Ce se întîmplă a doua zi ține de domeniul hazardului sau al ghinionului. Că reactorul s-a oprit, că podul se vălurește sau că spitalul nu are curent sînt simple detalii deranjante dintr-un plan de comunicare altminteri perfect.
Sîntem captivi ai unui pseudo-stat unde decorul de polistiren se dărîmă exact în clipa în care actorul principal pășește pe scenă. Explicația cu „partea clasică” devine astfel o metaforă perfectă pentru întreaga guvernare. Ne pricepem grozav la concepte avansate, la strategii pe zeci de ani, la viziuni decarbonizate și hub-uri tehnologice, dar ne prăbușim lamentabil la piulițe, la hidroizolații, la transformatoare și la un banal bitum care refuză să stea lipit de tablierul unui pod. Cînd electronica sofisticată este gata, explodează o țeavă ruginită; cînd clădirea spitalului e văruită impecabil, rețeaua electrică crapă sub greutatea unui aparat de radiologie. Statul român e capabil să viseze revoluții în energia nucleară, dar e incapabil să repornească un reactor după 100 de zile de pauză forțată pentru reflecție și verificări.
Iar această neputință cronică nu este doar rezultatul corupției, deși tentația e să arunci mereu vina pe șpagă. Este, mult mai pervers, rezultatul deprofesionalizării sistematice. Cînd decizia tehnică este subordonată exclusiv oportunității politice, competența devine o piedică. Inginerul care avertizează că un mal o ia la vale sau că un reactor are nevoie de teste suplimentare este considerat un sabotor al imaginii liderului. E marginalizat și înlocuit cu executantul docil, capabil să garanteze că totul va fi gata fix marți dimineață, înainte de vizita delegației oficiale. Rezultatul e o selecție inversă la toate nivelurile de decizie, pînă în punctul în care nimeni din aparatul public nu mai știe cum funcționează mecanismele pe care pretinde că le conduce.
Tragedia e că această farsă continuă a încetat să mai provoace furie. Ne-am instalat confortabil într-un amuzament resemnat, consumînd dezastrele administrative ca pe niște pastile de divertisment zilnic. Rîdem pe Internet, facem glume despre meșteri și panglici, iar apoi ne vedem de viețile noastre, convinși că nimic nu se poate schimba. În definitiv, reactorul s-a oprit în siguranță, nu a explodat nimic, iar podul peste Siret nu a omorît pe nimeni cînd a căzut. În logica locală a supraviețuirii, asta trece drept o victorie. Cît timp nu numărăm victime, incompetența e doar un spectacol gratuit pe care îl plătim, an de an, cu propriile noastre bugete și cu viitorul unor generații care învață de mici că, în această țară, excelența înseamnă doar să nu mori strivit de propriul tău stat.
.jpg)
