La bătrînețe, reflecția devine, inevitabil, o specie a arhivării. De o bună bucată de vreme, răsfoiesc, deci, sertare întregi de dosare multicolore tematic și cronologic și sînt tentat, uneori, să le împărtășesc și cititorilor mei. Iată, de pildă, o serie de notițe pe care le scriam, cuminte, la seminarele Colegiului „Noua Europă”, ascultînd contribuțiile bursierilor săi. Ieri am dat peste însemnări despre democrație puse în discuție de Cristian Preda cîndva în anii 1998-99, cînd am avut șansa de a-l avea în echipă. Dau, mai jos, cîteva dintre cele pe care le-am notat cuminte și admirativ în timpul expunerii sale.
● Căutăm, de obicei, sursele democrației la vechii greci care, în realitate, mai curînd o disprețuiau. Vezi „civismul estetizant” al lui Platon, pentru care democrația e un soi de „împestrițare” a ideilor. Istoria ulterioară a definițiilor ei pare să îl confirme. Pentru von Mises, de pildă, termenul are o componentă libertariană, pentru Pierre Manent una conservatoare, pentru Karl Popper una social-democrată... „Entuziasmul” filosofilor față de democrație (după Spinoza, primul ei susținător sistematic) riscă să-i reducă credibilitatea.
● Democrația e „drumul spre toți”. Tocqueville urmărește traseul conceptului de la tratatul savant fondator (Machiavelli) la simpla birocrație a buletinului de vot...
● Există și un „egalitarism” al democrației, o universalizare a gîndirii comunitare. În materie de decizie publică, toți sînt experți. Baza: universalizarea voinței. Numărul sporit al celor care sînt structural pregătiți să definească și să pună în practică principiul optimei ordini comunitare.
● Suportul modern al democrației liberale: creșterea rolului politic al teoriei. Separarea metodologică a textului (= ideologie) de acțiune, dar trecerea coerentă de la „proiect”, „program”, „principiu” la faptă, la acțiune comunitară. Democrația ca trecere de la „cetățeanul filosof” la cetățeanul responsabil...
● Monarhia e metafora bărbatului matur, a bătrînului înțelept. Democrația e coerentă mai curînd cu tînărul dinamic, curajos, cu femeia ca ambianță a paradisului terestru, ba chiar cu copilul ca amintire sau presimțire a cerului...
● Democrația ca soluție imanentă a unei lumi „relativ” imperfecte. E binele public, atît cît e posibil într-o lume „căzută”.
● Von Mises, amintindu-l pe Locke: democrația ca anticipare a pieței libere. (Umor: a alege pe guvernanți cum alegi, la piață, fructele preferate. Implicații discutabile: nu există, totuși, o „universalitate” a gustului, a digestiei, a nevoilor sociale și profesionale. E riscant să gîndești lumea ca piață... În plus, filosofia nu e despre lume, ci despre Ființă. A nu se încurca rolurile.)
● Democrația, în varianta ei riscantă, e ceea ce Ortega y Gasset socotea prevalența „Omului-masă”, prestigiul, adesea discutabil, al cantității asupra expertizei. Pe de altă parte, cine și cum poate garanta „excelența” irefutabilă a decidentului singuratic? Totuși, una peste alta, preferăm riscurile democrației „totalitare”, decît derapajele totalitarismului idolatrizat...
P.S. Prețuirea mea pentru Cristian Preda nu e negociabilă. Îi știu isprăvile politice și hermeneutice și mă bucur ori de cîte ori îl văd prezent în dezbaterea publică. Nu garantez că notițele pe care le-am reprodus mai sus i se pot atribui sută la sută. Vor fi fiind, printre ele, reacții sau reflecții paralele ale mele. Dar, oricum, el e sursa. Dacă am invocat, sub numele lui, derapaje proprii, îi cer iertare!
.jpg)
