La finalul celui de-al doilea război mondial, responsabilitatea gîndirii europene asupra viitorului Europei nu putea reveni decît Franței. Germania era zdrobită și dezmembrată, Italia era ruinată și convulsivă, Spania era izolată politic și săracă, nordul continentului era minor atît din punct de vedere politic, cît și din punct de vedere economic, în timp ce Franța era singura putere continentală victorioasă. Sovieticii devorau jumătatea lor de Europă, Marea Britanie continua să se socotească un imperiu global și se vedea în afara continentului (vezi cuvîntarea istorică a lui Churchill din 1946 în care a vorbit despre „Statele Unite ale Europei”), iar America devenise deja puterea globală pentru care Europa era doar o parte a lumii dominate.
Între 1948 și 1952, doi francezi (Robert Schuman, ministru de Externe, și Jean Monnet, șef al structurii guvernamentale de planificare a dezvoltării economice a Franței), antigaulliști, au gîndit împreună și au pus sămînța Uniunii Europene. După experiența teribilă a celor două războaie mondiale, Schuman și Monnet credeau că marea problemă a Europei era naționalismul. Prin urmare, o Europă viitoare, pacificată, trebuia să fie o Europă fără naționalisme. Soluția era unirea țărilor libere din Europa în formule mai întîi economice și apoi politice, într-o federație. Succesul acestui mare proces de unire prin progresivă integrare a politicilor publice va fi mai întîi de natură economică și avea să ducă la prosperitate pentru toți europenii, iar prosperitatea va atenua naționalismul, îi va scoate dinții și îl va domoli de tot. Viziunea lor a intrat în coliziune cu cea a generalului De Gaulle, care va deveni președinte al Franței în 1959. Acesta credea că rolul națiunilor este în continuare determinant și cultiva valorile patriotismului național. Viziunea Schuman-Monnet a rodit pentru prima dată în 1951, cînd s-a constituit Comunitatea Europeană a Cărbunelui și a Oțelului – prima comunitate care împreună cu altele, ce se vor constitui în anii următori, vor forma Uniunea Europeană. Cum zona regiunilor Alsacia și Lorena, epicentru siderurgic european, a constituit vreme de decenii miezul ciocnirii naționalismelor francez și german, această primă comunitate europeană din care făceau parte opt țări, inclusiv Franța și Germania de Vest, avea o puternică încărcătură simbolică. Comunitatea Cărbunelui și a Oțelului a fost un succes. Viziunea gaullistă a blocat, însă, pasul următor dorit de Schuman și Monnet. Constituirea Comunității Europene a Apărării, și ea plănuită de Schuman și Monnet care voiau o armată unică europeană, a eșuat în același an, 1951. Gaulliștii s-au găsit într-o aparent bizară alianță cu Partidul Comunist Francez în această chestiune și au respins proiectul acelei comunități pentru că presupunea reînarmarea Germaniei Federale. Coșmarul era încă viu în mintea francezilor.
Aceste istorii de început au marcat pînă azi evoluția Uniunii. Și astăzi, Uniunea Europeană trăiește în tensiunea nerezolvată dintre modelul federal (Schuman-Monnet) și modelul național, așa-zisa „Europă a națiunilor” (De Gaulle). Noi înșine discutăm despre viitorul Uniunii în acești termeni: va fi o Uniune federală sau o Uniune de state-națiune? Drumul pe care am pornit duce spre a doua variantă. Toți sîntem de acord că o „Europă a națiunilor” ar presupune cel puțin oprirea procesului integrator, dacă nu cumva chiar inversarea acestuia într-o anumită măsură, ceea ce este extrem de greu de gestionat. Viitorul, însă, vom fi de acord cu acel mucalit american, nu mai e ce a fost. Ce ni se părea că e firesc să se întîmple a devenit un vis nerealizabil și ceea ce ne pare plauzibil ori chiar posibil azi părea ieri o nebunie, de neimaginat.
Reamintesc această recentă istorie ca să susțin teza că Uniunea Europeană, chiar dacă este acum mult mai complicată și mai mare decît era la începuturile ei, chiar dacă între timp Germania s-a reunificat și a devenit principalul motor economic al ei, chiar dacă țări precum Italia, Spania sau Polonia au dobîndit o greutate economico-politică similară cu cea a Franței, rămîne o construcție franceză în spirit. De aceea e atît de secularizată, de aceea e instituțional duală (Parlamentul votat de toți europenii este specific unei Europe federale, în vreme de Consiliul European și Consiliile miniștrilor sînt specifice „Europei națiunilor”), de aceea este hiperbirocratizată și tinde natural spre centralism. Ei bine, știind că în bună măsură sufletul UE este francez, privesc ceea ce se întîmplă azi în politica franceză ca pe un fel de prevestire a evoluțiilor viitoare ale Uniunii. Pe scurt, așa cum arată lucrurile astăzi în Franța, la prezidențialele din aprilie 2027 (adică peste șase luni) vor intra în turul al doilea un candidat venit dinspre dreapta, Marine Le Pen, și un candidat venit dinspre stînga, Jean-Luc Mélenchon. Cu precizarea esențială că, de data asta, pentru prima oară în istoria Franței de la înființarea Uniunii Europene, vorbim despre dreapta extremă și despre stînga extremă reprezentate simultan în finala prezidențială.
Dreapta și sînga politică în lumea noastră nu mai există decît în formele lor extreme. Centrul-dreapta și centrul-stînga sînt azi teritorii electorale abandonate, iar formațiunile care altădată reprezentau aceste zone au degajat spre extremele corespunzătoare. E greu de spus dacă partidele s-au luat după alegători ori alegătorii după partide. Tind să cred că radicalizarea dreptei și a stîngii a pornit de la alegători, care au validat tot mai mult, prin votul lor, pozițiile dure, agresive, bătăioase, violente chiar. Transformarea politicii dintr-un dans bărbătesc într-un sport extrem s-a făcut în uralele tribunelor.
Pînă acum, în Franța, eram obișnuiți să avem în turul decisiv al prezidențialelor un candidat din spectrul centrului, dreapta sau stînga, și extremistul de dreapta. Se forma mereu un „baraj” în calea ascensiunii candidatului extremist (la ultimele două alegeri, în 2022 și 2017, chiar Marine Le Pen) și candidatul centrist aduna absolut toate celelalte voturi risipite în turul prim, ca să învingă. Votanții renunțau la nuanțele lor ideologice și făceau bloc comun ca să nu învingă candidatul extremist. Că erau mai de stînga, că erau mai de dreapta, nu mai conta – umăr la umăr împotriva extremei. Așa a cîștigat, de două ori, Emmanuel Macron în fața Marinei Le Pen. Acum, întrebarea care se pune este: dacă ai de ales între Le Pen și Mélenchon, împotriva cui faci barajul care salvează țara de un președinte extremist? Sau, mai exact, ce extremist vrei să te conducă, de stînga sau de dreapta? Ei bine, acest gen de întrebare va deveni, mă tem, generală în democrațiile occidentale în următorii ani. Văd bine ce se întîmplă și peste Ocean: alternativa la o extremă nu mai este centrul unit, ci cealaltă extremă. Proporția oamenilor radicalizați politic este tot mai mare. Azi, opțiunile radicale nu mai sînt marginale. Simplul fapt că ai un răspuns la întrebarea „Ce extremist preferi, de dreapta sau de stînga?” e grav. Aceasta e întrebarea la care un om decent refuză să răspundă. Și totuși, după cum se vede și în Franța, și în Statele Unite, oamenii au un răspuns la această întrebare. Mă tem că și la noi vor avea...
.jpg)
