Continuă dezmățul mediatic și delirul magico-religios prilejuite de arestarea lui Călin Georgescu, acuzat de înșelătorie. Necunoscute sînt căile Domnului și mintea românului. Nimeni nu și-ar fi închipuit în urmă cu cîțiva ani că solidaritatea cu cineva acuzat de escrocherie o să îmbrace haine religioase. Dar iată că, de zile bune, susținătorii lui Georgescu stau în fața Arestului Central din București, unde amestecă rugăciuni, amenințări și blesteme, într-o cacofonie religioasă prin care cer eliberarea idolului lor și anihilarea oricui se întîmplă să nu fie de aceeași opinie. La începutul secolului trecut, James Frazer formula un traseu linear al credințelor și practicilor religioase de la magie la teologie și ierarhia ecleziastică. Astăzi, majoritatea antropologilor sînt de acord că această viziune lineară este lipsită de temei. Teologia înaltă a existat întotdeauna și continuă să existe și astăzi alături de practici magice. Aceiași oameni care mărturisesc dogma Bisericii oficiale se dedau foarte bine și la ritualuri neortodoxe. Aceeași confortabilă coexistență a contrariilor se manifestă și în imprecațiile celor adunați în fața Arestului Central. Ocările sînt presărate din cînd în cînd cu cîte un „Doamne-ajută” plin de evlavie, iar Tatăl nostru este rostit de aceleași buze care nu se rușinează de cele mai crase înjurături. Aceasta este „religia trăită” din România contemporană și am face bine să nu o abstractizăm sau să o credem izolată la simpatizanții unui anumit curent politic.
Printre manifestările din fața Arestului Central care vor face, cu siguranță, obiectul unui studiu antropologic pe viitor este și blestemarea lui Cristian Tudor Popescu, desemnat de manifestanți drept „jurnalist al sistemului”. Afurisirea rituală a jurnalistului a luat o formă veche, cea a blestemării numelui. Probabil fără să conștientizeze acest lucru, cei care au scris acronimul CTP cu lumînări aprinse și i-au cîntat Veșnica pomenire lui Cristian Tudor Popescu au recurs la o formulă veche de damnare a dușmanilor, blestemarea numelui, care a început să fie atestată în jurul Mediteranei în secolul al V-lea î.Hr. Această formă de invocare a răului asupra dușmanilor prin scrierea numelui acestora se numește defixio (în latină) sau katádesmos (în greacă). Numele era înscris ritual pe o tăbliță făcută cel mai adesea din plumb, iar formula rituală de blestem începea de cele mai multe ori cu defigo sau depono (amîndouă cu sensul de „înscriu”), urmat de numele celui blestemat și delictul pentru care era afurisit. Formulele mai elaborate conțineau înșiruirea organelor asupra cărora se invoca boala, însoțite de desene ale celui blestemat în care erau făcute crestături cu un cuțit sau împunsături cu acul. De obicei, zeii invocați ca să ajute cu îndeplinirea blestemului erau dii inferni („zeii infernului”), dii manes (zeii mani) sau zeii htonieni Persefona și Pluto. Condamnată de Biserică, practica depunerii de blesteme pe tăblițe a continuat și în timpul primelor secole creștine. Unul dintre cele mai cunoscute exemple în care atît blestemătorul, cît și cel blestemat erau probabil creștini vine din Antiohia, unde s-au găsit două tăblițe diferite de blestem împotriva unui anume Babylos. Datate între secolele al IV-lea și al VI-lea d.Hr., tăblițele îl invocă pe Iao (una dintre redările în greacă ale tetragramei YHWH), care să distrugă sănătatea lui Babylos după cum i-a distrus Iao carul lui Faraon care îi urmărea pe israeliți la trecerea Mării Roșii. Cînd se menționează cauza pentru care se arunca blestemul, printre cele mai populare era furtul, urmat de încurcături legale și necazuri amoroase. Dar nu era neobișnuit nici să îți blestemi adversarii politici. Uneori victimele erau celebre precum strategul atenian Phocion (c. 402-318 î.Hr.), supranumit „Cel Bun”, sau oratorul Demostene (384-322 î.Hr.). În Anale, Tacitus ne-a lăsat descrierea haosului creat în jurul victimei unei defixio. Este vorba despre Germanicus (15-19 d.Hr.), charismaticul general roman descendent al Iulio-Claudienilor, adoptat de împăratul Tiberius, căruia ar fi trebuit să îi urmeze pe tron și care ar fi căzut victimă magiei rivalului său, Gnaeus Calpurnius Piso. În casa victimei s-ar fi găsit dovezi ale acestor activități necurate, printre care și tăblițe de blestem din plumb pe care era înscris numele lui Germanicus: „Convingerea acestuia [a lui Germanicus] că fusese otrăvit de Piso sporea violența sălbatică a bolii. S-au găsit resturi de corpuri omenești, scoase din pămînt din preajma zidurilor, formule magice și blesteme cu numele lui Germanicus săpat pe niște tăblițe de plumb [carmina et devotiones et nomen Germanici plumbeis tabulis insculptum], oase pe jumătate arse, mînjite cu sînge stricat, și alte făcături prin care se crede că sufletele sînt afurisite să ajungă la zeitățile infernului” (Tacitus, Anale, p. 152, traducere de Gheorghe Guțu, Humanitas, 2025).
Tăblițele de blestem (tabellae defixionis) se rulau și se depuneau în cimitire, bălți, puțuri sau temple ale unor zeități htoniene. Un exemplu interesant a fost descoperit relativ recent, în 2007, în necropola romană de la Alba Iulia. Tăblița de blestem de la Alba Iulia conține formula simplă de blestemare a numelui. După formula introductivă (defigo sau depono) urmează o listă de nume ale celor blestemați: [Defigo/depono] nomen Marrae, nomen Cliannes, nomen Iulies etc. Adică: „[Înscriu”] numele lui Marra, Cliannes, Iulia“ etc. Erau blestemate nominal cel puțin paisprezece persoane. Tăblița a fost găsită în mormîntul unui bărbat, unde fusese ascunsă sub hainele acestuia în zona pelvisului. Formula simplă de blestemare a numelui pare să fi fost și ce au avut în cap cei care i-au scris numele cu lumînări și cîntat Veșnica pomenire lui Cristian Tudor Popescu. După ce i-au scris numele cu lumînări și au făcut și o cruce tot din lumînări aprinse, blestemătorii lui Cristian Tudor Popescu au fantazat despre cît de interesant ar fi dacă chiar a doua zi ar auzi că a fost internat în spital, ba chiar că a murit. Aceste urări funeste au fost întîmpinate cu fiat-uri creștine: „Doamne-ajută”, „Să te audă Dumnezeu” sau „Să-i fie țărîna ușoară”. De undeva din negura cunoștințelor lor despre creștinism a ieșit o defixio modernă și profund dîmbovițeană, numai bună de o postare pe TikTok. Să scrii numele dușmanului ca formulă magică de blestem nu e o practică străină de „religia trăită” la români. Se mai obișnuiește încă „scrisul pe toacă” sau „scrisul pe clopot”, adică înscrierea numelor dușmanilor pe toaca sau clopotul unei biserici ca formulă magică menită să te scape de dușmani. Imaginația înfierbîntată de zelul pentru cauza lui Călin Georgescu capătă expresii mistico-sinistre, precum blestemarea rituală a numelui.
Valentina Covaci este specialistă în istoria Bisericii și liturghistă.
Foto Tăbliţă de blestem: Wikimedia Commons
.jpg)
