Pentru mulți occidentali, Dumnezeu a ajuns o temă puțin interesantă. Așa cum e înfățișat în teologia curentă și în concepția comună, El are o perfecțiune îndepărtată, impasibilă, greu de articulat cu întrebările, crizele, zbuciumul care sînt lotul oamenilor. E bun, atotștiutor, complet suficient sieși, netulburat în rotunjimea lui transcendentă. În lumea divină nu se „întîmplă” nimic, totul „stă” în mod etern. Dar nu așa apare Dumnezeu în Biblie. În Scriptură, Dumnezeu e impetuos, plin de mișcări opuse, pasionat; îmbină chemarea vehementă cu atenția pentru interioritatea umană, porunca tăioasă și apelul, niciodată descurajat, la libertatea omului de a-i da răspuns. Glasul Lui are murmurul misterios al iubirii și izbucniri de mînie calcinantă, e suflu abia audibil și vuiet de furtună. Energia Lui irezistibilă e cuplată cu o liniște adîncă. Orice tipar conceptual îl strîmtorează, îi împuținează statura.
„Nici un scriitor n-ar avea ce face cu Dumnezeul teologiei. E în El prea puțină aventură. Dumnezeu din narațiunea biblică e, dimpotrivă, un personaj magnific; e plin de contradicții, de temeri, de tumult, de excese”, nota recent scriitorul italian Roberto Mercadini (Dumnezeu nu e un sfînt și alte ciudățenii ale Bibliei, Les Belles Lettres, 2025).
În Dumnezeul biblic există o viață atît de intensă, de paradoxală, de clocotitoare încît, în fața ei, omul e solicitat pînă la limita posibilităților lui, pînă dincolo de ele. Lui Avraam i se cere să iasă din casa și din pămîntul părinților lui, i se făgăduiește o descendență numeroasă și i se cere să-și jertfească fiul. În Psalmi și în Profeți, aproape în același verset, Dumnezeu, gelos pe zei străini, amenință poporul cu distrugerea și îi promite mila Lui supraabundentă. Nu supunerea banală la reguli religioase e raportul potrivit cu Cel Viu. În acest raport, omul e dislocat mereu din tiparul în care e tentat să se așeze, e pornit la drum, împins spre o mai largă interogativitate, spre depășirea portretului său static. Dumnezeul viu așteaptă ca interlocutorul Său să fie viu.
Michel Dousse, specialist în studiul comparativ al religiilor avraamice, a scris o carte despre violența întîlnirilor omului cu Dumnezeu: Dieu en guerre. La violence au cœur des trois monothéismes (Dumnezeu în război. Violența în inima celor trei monoteisme, Albin Michel, 2002). Pentru toate trei religiile, violența e un scandal, pe care ele încearcă să-l limiteze, să-l domesticească, spunea autorul. Și totuși, dincolo de violența brută, inacceptabilă, rezultată din amestecul religiei cu ideologia și politicul, există – în toate trei – o violență cu sens spiritual, care nu poate fi eludată. E o violență care rezultă din confruntarea între excesul vieții divine și viața umană: asupra omului vine o stihie majestuoasă care îi pretinde dialogul. Ruptura de nivel între cele două vieți și totodată posibilitatea articulării lor intime constituie paradoxul central al fiecărei religii, el are o violență pe care familiaritatea cu care ne trăim și ne gîndim credința a tocit-o, ne-a făcut să nu o mai percepem.
Creștinismul, credință caracterizată prin dominanta păcii, are în centrul său un act de violență extremă: Christos se sacrifică pe cruce, luînd asupra sa toată greutatea lumii pentru a o transfigura. Deschide drum umanului spre intensa viață divină. Chiar de-a lungul manifestării lui terestre, Christos nu e personaj al păcii plane. Pacea lui e plină de exigențe atît de dure încît exclud sensul literal: cel care vrea să-i fie ucenic trebuie „să urască pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii... chiar şi sufletul său însuşi” (Luca 14, 26), „să-și ia crucea și să-I urmeze” în Marcu 8, 34; Matei 16,24; Luca 14, 27 (vezi capitolul pe care Andrei Pleșu îl dedică „cruzimii” și receptivității lui Iisus în volumul Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste). În acest volum, Andrei Pleșu insistă asupra modului în care Iisus izgonește gîndirea de tip ideologic, raționalist simplificator, arată cum încearcă El să suscite în ascultători o gîndire trează, sensibilă față de antinomiile divinului, de intensitatea traseului spiritual. Christos dinamitează ceea ce e suficiență, instalare, ceea ce e gîndire leneșă, vine ca să dea vieții umane discernămînt, vector vertical. Cei care îi sînt aproape, în timpurile prime și de-a lungul veacurilor, nu stau lîngă un Domn al păcii adormitoare, stau lîngă foc („Foc am venit să arunc pe pămînt și cît aș vrea să fie aprins acum” – Luca 12, 49), ei se află aproape de „un taifun care acceptă să respire prin nările unui miel”, în cuvintele lui Andrei Pleșu (Note, stări, zile, Humanitas, 2010).
Nikolai Berdiaev, unul dintre cei mai îndrăzneți filozofi religioși ai secolului XX, obiecta pe drept cuvînt împotriva concepției care vede perfecțiunea divină ca imuabilitate, rotunjime statică, plinătate fără dezvoltare. De ce ar trebui socotită „perfecțiune” o asemenea stare, cînd ea pune asupra divinului riscul mărginirii? – se întreba Berdiaev. Invocînd portretul biblic al divinului, el susține, alături de oamenii experienței spirituale, că perfecțiunea Creatorului înseamnă o dinamică nemărginită, e revărsare de energie, deschidere spre un celălalt, pricinuită nu de o lipsă, ci de un preaplin. „Mișcarea dramatică, tragicul, sacrificiul christic rezultă din plenitudine și supraabundență, nu din insuficiență” (Despre menirea omului. Încercare de etică paradoxală, Aion, 2004). Dumnezeu, amintea Berdiaev, aspiră la un interlocutor demn de creativitatea Lui, spre un „alt El însuși”. Umanul își are sursa în acest elan al divinului către o ființă care îi poate răspunde prin creativitatea și libertatea ei.
Această creativitate a umanului – ca răspuns la creativitatea divinului – pare să fi pălit în conștiința contemporană. Indiferența religioasă ridică din umeri, fără interes pentru un divin palid, închis în autosuficiența sa îndepărtată, opacă. „Notre Père qui êtes aux cieux restez-y” („Tatăl nostru care ești în ceruri rămîi acolo“), putea versifica cochet Jacques Prévert.
Dacă cei lipsiți de gust pentru transcendență imaginează o distanță fără comunicare, fundamentalismul religios anulează distanța. Adepții lui își arogă autoritatea divinului, îl coboară în serviciul lor, stabilesc reguli de viață religioasă corectă, le impun cu brutalitate unei societăți pe care pretind să o alinieze silnic lumii de apoi. În ochii lor, Dumnezeu e un stăpîn discreționar, care pedepsește orice gest al libertății pasibil să le contrarieze propria ideologie religioasă. Cu toată deosebirea între aceste poziții extreme, ambele dau un același portret lui Dumnezeu: închipuie o perfecțiune divină încremenită, fără dinamică, fără dialog.
Credința vie, în schimb, privește spre un Dumnezeu viu, vede distanța între divin și uman drept calea de comunicare între două creativități.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
