Cine încasează pumnii în locul meu?

Pentru lumea în care trăim – o lume care refuză tragicul crezînd că dacă nu îl menționează nu (mai) există și poate trăi zglobie printre smartphone-uri roz –, eroismul e banalizat. Deja e obișnuit, de nu chiar obligatoriu după spiritul vremii, să spui că eroul tău e vecina de la trei care face curat în fiecare zi pe scara blocului sau pisica ta care a trecut prin trei operații de cancer sau tatăl tău care te-a crescut frumos și muncea 12 ore pe zi ca tu să înveți carte și să ajungi omul superb și plin de succes care ai ajuns etc. Totuși, nici una dintre aceste admirabile ființe nu este erou. O să spui, iarăși în spiritul vremii, că nu e necesar să-ți dai viața ca să fii erou, că e suficient să faci ceva bun și frumos în folosul celor din jur. Și eu o să spun că nu e așa, deși toate vocile care ne pompează postmodernitate în creier, de la filmele americane la psihoterapeuții de ocazie, spun cum spui tu. Toți cei care fac ceva pentru semenii lor sînt oameni buni și generoși, exemplari și nobili, dar nu sînt eroi. Eroi sînt cei care sacrifică ceva important pentru alții. Nu timpul, energia și banii, ci ceva mult mai important: viața, sănătatea, integritatea corporală, libertatea. Eroismul a devenit în vremea noastră mai mult decît inadmisibil, ci, cu un cuvînt al lui P.P. Negulescu, necunoștibil. Chiar să se întîmple sub ochii noștri, mintea noastră este antrenată deja să nu mai recunoască eroismul, să nu-l mai deosebească de empatie și de generozitate sau chiar să creadă că eroismul este, de fapt, imposibil. Desigur, lașitatea noastră, dar și înclinația spre conspiraționism explică destul de bine de ce eroii vremurilor noastre trec neobservați.

Bineînțeles, toată lumea știe cine este Aleksei Navalnîi. El este un erou adevărat. Un erou știut, veți spune, socotind că exemplul său subminează observația mai sus formulată. Totuși, nu e așa. A cunoaște un erou înseamnă nu doar să-i cunoști faptele, cît să cunoști sursa interioară a faptelor sale, să cunoști cum de s-a născut eroismul în el/ea. Finalul memoriilor sale, recent apărute în traducere românească sub titlul Patriot, spune ceva esențial și, cred, face indirect lumină asupra resortului interior al eroismului. Spicuiesc: „Întotdeauna am crezut – și am spus-o deschis – că a fi credincios îți ușurează viața și, într-o măsură și mai mare, implicarea în politica de opoziție. Credința face viața mai simplă. (...) Nu îți face griji pentru ziua de mîine, pentru că ziua de mîine este perfect capabilă să aibă grijă de ea însăși. Misiunea mea este să caut Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Sa și să Îi las pe bunul Iisus și pe restul familiei Sale să se ocupe de orice altceva. Ei nu mă vor dezamăgi și îmi vor alina toate durerile. Sau, așa cum se spune aici, în închisoare, ei vor încasa pumnii în locul meu”.

În măsura în care eroismul nu este doar o depășire de sine, ci o depășire a condiției umane în genere, acesta nu poate exista fără o detentă spre transcendent, fără o puternică spiritualizare, fără o credință în ceva ce depășește conturul lumii imediate. Și nu este o credință într-un program politic sau în anumite valori. Foarte mulți oameni în Rusia cred în valorile democratice – dar eroi sînt cîțiva. Nu credința în democrație sau într-un sistem socio-politic mai potrivit țării sale l-a împins pe Navalnîi să moară pentru țara lui. Ceva încă și mai înalt decît idealul politic cheamă eroismul. Doar ascultînd această chemare, ajungi să iei tu pumnii pentru toți cei din jurul tău. Ei bine, despre asta nu se prea vorbește. Pare inacceptabil să spui că un erou al vremii noastre a putut fi erou cu adevărat pentru că a crezut în Hristos. În cazul Navalnîi, dacă înțeleg eu bine memoriile sale, a nu vorbi despre credința lui în Hristos echivalează cu a nu înțelege nimic din măreața lui jertfă.

Zaharia S. Cotoi este membru al Baroului București și vicepreședinte al Centrului pentru Studiul Dreptului Natural și Analiză Normativă.