– Domnule Thibon, cînd vorbiți despre acest adevăr mai viu în interiorul dumneavoastră decît dumneavoastră înșivă și afirmați că el e în realitate un mister incomunicabil, cum se explică, totuși, că v-ați gîndit să-l comunicați, să vorbiți, să scrieți pentru alții care, în aparență, nu s-au apropiat încă de acest adevăr?
– El nu e comunicabil în același fel ca adevărurile științifice, adevărurile referitoare la experiența exterioară. Un adevăr referitor la lumea exterioară, o observație senzorială sau științifică pot fi comunicate oricărui om plasat în condiții identice de experiență. De exemplu, oricărui om i se poate comunica faptul că metalele sînt dilatate de căldură: e suficient să faci ca metalul să se dilate în fața respectivei persoane. Cu excepția cazului în care avem de-a face cu un nebun, nimeni nu poate respinge limbajul simțurilor. Cînd e vorba însă despre adevăruri interioare, singura comunicare posibilă constă nu în a demonstra, nu în a verifica, ci a evoca în sufletul interlocutorului sau al cititorului – nu știu cum să exprim asta – Dumnezeul secret care se află în adîncimile sufletului. E ceea ce spunea, în fond, Socrate cînd afirma că practică aceeași meserie ca și mama lui. Socrate își spunea moașă de spirite, așa cum ea moșea copiii. Or, e cît se poate de clar că atunci cînd moșești, moșești copilul celei care îl naște și nu vreun alt copil! Trebuie deci ca omul căruia i te adresezi să poarte în el, ca un fel de germene sau abia schițat, dar nedezvăluit, adevărul pe care vrei să i-l pui în lumină. De altfel, Platon a exprimat magnific acest lucru. E suficient, spune el, un șoc foarte ușor pentru a trezi în suflet acest adevăr secret; după aceea, el se hrănește din resursele sufletului însuși.
– Aveți o înclinație mai mare pentru cuvîntul vorbit decît pentru cel scris?
– La drept vorbind, nu am o înclinație excesivă pentru nici unul dintre ele. La limită, aș prefera, poate, cuvîntul vorbit care implică prezența directă, dialogul, și în care în orice moment poți retușa ceea ce-ai spus anterior, îl poți adapta la mentalitatea interlocutorului. În acest sens, m-aș simți cu totul de acord cu Platon cînd afirmă că scrierea prezintă posibilități imense de răspîndire a ideilor, dar că ea prezintă, de asemenea, un pericol, și anume că oricine poate citi orice și-l poate interpreta cum îl taie capul. Referitor la cuvîntul scris, Platon ne spune că „autorul nu mai e de față pentru a-l apăra”. [...]
– Dacă n-ați publicat nimic în ultimii cincisprezece ani, ci doar ați scris, înseamnă atunci oare că acest mijloc de a vă răspîndi ideile vă repugnă și mai mult?
– Nu-mi repugnă... Prin intermediul scrierilor altora am primit o parte din ceea ce e cel mai prețios în mine. Lectura confirmă și lărgește experiența interioară, dar n-o înlocuiește în nici un fel. Această repulsie de care vorbiți nu e invincibilă însă, pentru că am publicat mai multe cărți. Nu ignor virtutea scriiturii, dar foarte adesea ceea ce mă descurajează să scriu e să constat în ce măsură esențialul a ceea ce trebuie să știm a fost spus și respus de mii de ori mai bine decît aș putea-o face eu. Mă gîndesc mult la cuvintele bătrînului Goethe adresate lui Eckermann: ,,Dacă aș fi înțeles bine ce s-a scris înaintea mea, m-aș fi oprit să mai adaug ceva!”, lucru asupra căruia s-ar fi înșelat foarte mult. Este cert însă că trăim astăzi într-o inflație a cuvîntului. Există prea multe cărți și, paradoxal, prea multe cărți bune, o infinitate de publicații, de cărți, ziare, reviste etc. Desigur, în această producție există multe rebuturi, dar și foarte adesea lucruri excelente pe care aș vrea să am timpul să le recitesc, să meditez asupra lor și care vor fi devaluate, destinate uitării. Cred că ai putea merge la esențial doar cu cîteva cărți, cu condiția de a săpa în loc de a fugi. Mi se întîmplă uneori să visez nu știu ce incendiu asemănător celui care a distrus altădată biblioteca din Alexandria și care n-ar lăsa în urma sa decît cîteva cărți. Desigur, cu condiția ca focul să fie inteligent și să le salveze pe cele mai bune, pe care oamenii ar avea timp să le aprofundeze și din care și-ar trage întreaga substanță.
(fragment din cartea Setea de absolut. Convorbiri cu Christian Chabanis, traducere de Aurelian Crăiuțu, Editura Spandugino, 2022)
Credit foto Gustave Thibon, 1982: Wikimedia Commons
.jpg)
