Falsul absolut al demagogiei religioase

În Sankt Petersburg, la un „Davos” înceţoşat de dronele Ucrainei, Diana Şoşoacă a pus poporul român la dispoziţia lui Putin. (Din fericire, prompta declaraţie a MAE român a infirmat cadoul.) Putin a răspuns darului SOS cu un mesaj pentru adepţii lui din ţară: „Rusia rămîne o țară preponderent ortodoxă. Ei bine, și România este ortodoxă și dorința mea este să transmiteți urările mele de bine pentru toți ortodocșii din România”. Nu că toţi aceştia s-ar bucura de salutările autocratului invadator. Nici pe departe. Dar Putin vrea să-i pună pe toţi românii ortodocşi în aceeaşi oală cu AUR, SOS şi cine mai e pe lîngă ei. Insinuează că varianta  suveranistă a religiei, de acelaşi duh cu religia de stat a Rusiei, e „adevărata ortodoxie”.

Cum arată religia în varianta suveranistă? Păi, comportă elementele îndătinate ale demagogiei: frică (de duşmanii care îi invidiază excelenţa), resentiment (faţă de manevrele lor insidioase), fală identitară. Propaganda AUR şi a asociaţilor îşi intoxică adepţii cu puzderia spaimelor de Occident (redus acum la UE). De acolo vin vaccinuri care vatămă umanitatea, cipuri de supraveghere, conspiraţii distrugătoare de popor şi credinţă, lucrători străini, pericolul unui război cu Rusia. De acolo vin încercări de a-i lipsi pe adepţi de „valorile tradiţionale”. Dar cum de e pericolul atît de mare? Sînt aceste valori aşa de fragile, de slab asimilate, încît ele să fie lesne dislocate, degradate, nimicite? N-au ele destulă rădăcină în agitatorii religioşi şi în adepţii lor ca să reziste la închipuitele tentative de a le smulge? În fond, propaganda extremistă pune la îndoială soliditatea cu care publicul ei păstrează „valorile tradiţionale”.

Pe de altă parte, a te preda fricii nu consună tocmai bine cu credinţa. Credinţa îţi spune că, în crizele veacului, eşti asistat de o instanţă care depăşeşte puterile lumii. „Domnul este apărătorul vieţii mele; de cine mă voi înfricoşa?” (Psalmul 26, 2). Christos făgăduieşte: „Eu sînt cu voi pînă la sfîrşitul veacului” (Matei 28, 20). Credinţa propune un tip de om care poate resimţi dramatic descumpănirea, neliniştea, tulburarea, dar care nu se predă isteriei decerebrate a fricii.

În reţeta lor, AUR şi asociaţii adaugă, bine pregătită de frică, animozitatea: sîntem conduşi de la Bruxelles, am ajuns supuşii UE (de la care vin fonduri, pe care nu le putem folosi după bunul plac), trebuie să suportăm reguli străine, ne pierdem suveranitatea. Încercînd o carieră de Viktor Orbán secund, George Simion declară că AUR va lupta ca UE să nu devină „o Uniune Sovietică” (Digi24, 7.06.2026). E de înţeles: partidul ar prefera o Uniune sub Moscova lui Putin. Cu un cinism lipsit de imaginaţie, şeful AUR pune pe Uniunea Europeană eticheta exact opusă ordinii ei democratic liberale. Libertatea de circulaţie şi de muncă, libertatea de asociere şi de exprimare (inclusiv faptul că AUR îşi poate vîntura în spaţiul public fantasmele), toate acestea nu prea aduc a totalitarism. Principiul libertății și al demnității persoanei – bază a etosului european – nu îi încîntă pe suveraniști, îl percep ca pe o servitute, e o piedică pentru tentativa lor de a domina conștiințele prin spaime și aversiuni difuzate obsesiv.

Pe de altă parte, resentimentul nu consună cu credinţa. Ea te deschide către semen şi străin, se însoţeşte cu generozitatea, bunăvoinţa şi iertarea („iartă-ne nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”); credinţa nu e favorabilă sentimentului de incintă asediată, comunităţii ferecate în ostilitate, mărginirii încruntate, urii. Duhul care o inspiră bate fără oprelişti, fără limitări mundane, are o dinamică nemărginită.

În sfîrşit, suveraniştii religioşi recurg la fală identitară şi exclusivism: ei şi publicul lor se socotesc credincioşii adevăraţi, veritabilii reprezentanţi ai ortodoxiei, apărătorii săi; cei care, deosebit de ei, nu deversează violenţă de limbaj şi de comportament în spaţiul public sînt doar „călduţi” ori deloc credincioşi; o religie contondentă, agresivă faţă de cei străini de grup, aceasta e – pentru ei – modul de a-şi aroga ortodoxia, de a-i da un chip care să ocupe tot spaţiul religios.

Într-un articol recent din Dilema („Falsificări ale mizei jocului politic“), Valeriu Stoica scria pe bună dreptate că extremiştii de stînga şi de dreapta vor să dinamiteze pluralismul democratic, deturnîndu-l în luptă între pretinse absoluturi. Ambele curente îşi declară o autoritate necondiţionată, vor să-şi impună ideologia asupra întregii societăţi, nu admit parteneri de dialog. În ce priveşte extremismul religios, el recurge la o variantă tare de absolut. Absolutul credinţei şi al lui Dumnezeu, cu prestigiul lui excepţional, ajunge, în mîinile suveraniştilor, agent ideologic, slujitor de partid, agitator politic, e anexat relativului celui mai pedestru. Nici că le pasă lor de atotprezenţa lui Dumnezeu, de iradierea lui universală, de libertatea pe care Dumnezeu o respectă în fiecare fiinţă. Sînt fineţuri pe care nu le iau în seamă.

*

Patriarhul Kiril al Moscovei promovează noţiunea de „lume rusă”, definită printr-o ortodoxie comasată cu statul, și califică agresiunea asupra Ucrainei drept „război sfînt”. Ambele noţiuni au fost denunţate de instanţe creştine drept acut contrare învăţăturii credinţei. „Declaraţia de la Volos” din martie 2022 (semnată de 1.500 de teologi), apoi cea a Consiliului Ecumenic al Bisericilor (decembrie 2025) le-au desemnat drept „ideologii cu caracter eretic”. A îmbina pînă la confuzie categoria naţionalului şi cea a religiei, în ce priveşte natura şi scopurile lor, ţine de o erezie numită filetism, condamnată de Conciliul de la Constantinopol în 1872.

Pentru extremiştii români, simpatizanţi ai ortodoxiei oficiale ruse, erezia nu e însă ceva atît de grav încît să le împiedice propaganda, să pună stavilă demagogiei cu care îşi ameţesc adepţii.

În Ucraina lucrurile stau altfel. Opoziţia din ce în ce mai eficace împotriva agresiunii ruse a condus acolo la o decisă eliberare religioasă de influenţa Moscovei. Dar ucrainenii fac mai mult: arată cum o democraţie liberală se construieşte, cum luptă, pentru ordinea ei, împotriva unui despotism fantast, susţinut de o ideologie religioasă deviată. Patriotism al combatanţilor şi al civililor ucraineni, uimitoare inventivitate tehnologică, talent militar şi talent în comunicare internaţională, o politică de difuzare a culturii proprii (cea ocultată în trecut de hegemonia rusă şi cea vibrantă, suscitată de război), o societate vie, capabilă să se împotrivească totodată corupţiei şi agresorului: e actul înalt al unui popor, pe care UE îl susţine stăruitor, consistent.

Zelenski, cu talentul lui de a crea eveniment, i-a adresat lui Putin scrisoarea deschisă unde îi propune o întîlnire pentru oprirea conflictului. Cu o demnitate neştirbită şi cu hotărîrea de a persevera în rezistenţă, i s-a adresat totuşi ca unui posibil partener de dialog. E gestul definitoriu al democraţiei liberale.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.

Credit foto Volodimir Zelenski: Wikimedia Commons