Mi-am făcut și anul acesta iluzia naivă că pot evada într-o vacanță care să mă rupă de info-poluarea de peste an. A conduce prin Bulgaria pînă la unul dintre capetele întreitei peninsule eline Halkidiki nu este însă suficient pentru ca o asemenea eliberare de sub jugul toxic al „actualității” să se petreacă aievea. Nu vă gîndiți că, pe plajă fiind, înconjurat nu doar de greci, ci și de compatrioți familiști (relativ decenți), n-am putut lăsa în urmă războiul din Ucraina, conflictul din Iran sau pe cel din Sudan, căruia coperta publicației The Economist îi era recent dedicată. Lucrurile cu adevărat grave – ca și bursa știrilor alarmiste din sfera evoluției AI – au continuat să mă însoțească zilnic, de pe ecranul telefonului. Înșurubarea mea fatidică în treburile românești – veritabilă karma – s-a produs pe fondul epicului scandal estival provocat de dl Edmond Niculușcă (cofondator al localului șic La Mița Biciclista).
Dl Edmond Niculușcă a căzut în grava ispită de a crede că Boborul – obișnuit cu margarina socialistă și „spărtura de brînză“ injectată între pereții legendarei merdenele – e gata să treacă cu arme și bagaje la consumul mai elevat al croasantului cu zmeură, pregătit ca la mama lui din Francia, adică fără economie de unt. Eroare fatală! Boborul s-a simțit personal ofensat de condescendența junelui Edmond (un demn urmaș al cronicarului monden Edgar Bostandaki, din schița High-life) față de producția presupus vulgară a concurenței, declarîndu-l pe Nea Mihai „regele nostru”… Proletariatul merdenelei a asaltat pe social media Bastilia unde nobilimea croasantului se deda, asemenea deținutului Sade, la felurite perversiuni.
Degeaba a revenit dl Edmond Niculușcă printr-o mea culpa meșteșugită, recunoscînd că și dumnealui (ca noi toți, nu-i așa) provine din rîndurile neamului merdenofag. Mulțimile furibunde au continuat să-l sfîșie în efigie pe nefericitul păcătos, tot așa cum experții în marketing au început să se întrebe dacă localul snob La Mița Biciclista va izbuti să supraviețuiască acestei teribile furtuni. Un filozof de stînga, care predă la o universitate din nordul țării, a crezut că stinge vîltoarea, speculînd asupra ipotezei că, dacă ești bogat, poți mînca oricînd ceva mai de soi decît un croasant, iar dacă n-ai dare de mînă, ai ocazia să iei cu banii de un croasant două merdenele…
Antropologii amatori (avem oare și alții?) s-au grăbit să explice scandalul prin criterii de clasă, de tiranie a majorității, de populism sau de război cultural. Nu vreau să-i contrazic. Dar dincolo de faptul că ambele localuri simbolic rivale se află în aceeași piață (Amzei), termenii dandanalei nu implică veșnica noastră oscilație între Est și Vest. Croasantul devenit celebru la Paris a ajuns acolo în secolul al XIX-lea, după ce patisierul austriac August Zang a deschis o prăvălie cu „viennoiseries” pe Rue Richelieu. Pe vremea lui Balzac, atît Franța, cît și Viena imperială au descoperit „croasantul” (adică produsul de patiserie sub forma semilunei) în numele unui pan-european curent „orientalist”, practicat încă de pe vremea operei baroce și a lui Voltaire. Și merdeneaua e un produs de filiație otomano-balcanică (cuvîntul vine din turcescul merdane, care desemna inițial vergeaua folosită pentru întinderea foilor de aluat). Poate că eruditul nostru prieten Gheorghiță Ciocioi i-ar putea atesta etimologia persană… Bref, nu se luptă pe ruinele comunismului autohton rafinamentul francez cu greaua moștenire turco-fanariotă, ci două expresii ale aceluiași duh oriental, de care ne vom emancipa efectiv numai atunci cînd îl vom recunoaște fără complexe ca element de bază al identității noastre colective. Pînă atunci însă, propun un înțelept armistițiu daco-român (cum ar fi zis Nenea Iancu) de vreme ce ne declarăm în vaste proporții drept adepți ai lui Hristos, Păstorul cel Bun, dar și pîinea coborîtă din cer.
