Există în Biblie cuvinte provocatoare, cuvinte paradox. Prin polisemia lor, ele pot stîrni uimirea, interogaţia, dinamica reflecţiei. Pot îndrepta interpretarea în direcţii foarte diferite, cvasi-divergente. Te afli în faţa lor şi a contextului pe care îl comandă ca în faţa unui distribuitor de sensuri, ca dinaintea unei efigii rezumative pentru dimensiunile dialogului între divin şi uman.
Un asemenea caz este versetul din Ecleziast 3, 11: „Dumnezeu a pus ’olam în inima omului”. Septuaginta, traducerea greacă a Bibliei ebraice, în Alexandria secolelor III-II î.Chr., folosită pînă astăzi în Răsăritul creştin, redă termenul ebraic ’olam prin aion. Termenul grec, ca şi cel ebraic, înseamnă „timp îndelungat”, durată foarte mare, vremea unei generaţii sau a unei lumi întregi. Pornind de aici, el poate numi chiar regimul temporal, „vremelnicia”, condiţia noastră „curentă”. Pe de altă parte, acelaşi termen cuprinde şi sensul de „veşnicie”, aşadar indică o cu totul altă dimensiune, „perpendiculară” pe dimensiunea temporalităţii. În Biblia Sfîntului Sinod (1968), versetul sună: „El a pus în inima lor (a fiilor oamenilor) şi veşnicia”. În traducerea română a Septuagintei (coordonată de C. Bădiliţă, Francisca Băltăceanu, Monica Broşteanu, Colegiul Noua Europă – Polirom, 2006), Ioana Costa traduce: „a pus vremelnicia în inima lor”. Nota abundentă care însoţeşte pasajul menţionează însă cele două sensuri, alături de traduceri şi interpretări care au optat pentru un înţeles sau altul.
Contextul decide oare pentru sensul vertical (veşnicie) sau pentru sensul orizontal (vremelnicie)? Ori le menţine pe amîndouă, ca pe o cruce care indică marile dimensiuni ale umanului? Sensul de „veşnicie”, notează Ioana Costa, e susţinut de prezenţa aceluiaşi termen în versetul învecinat 3, 14, unde înţelesul vertical se impune. Pe de altă parte, întregul Ecleziast vorbeşte despre legănarea fără sfîrşit a temporalităţii: „vreme să dărîmi şi vreme să zideşti / vreme să plîngi şi vreme să rîzi... / vreme să păstrezi şi vreme să arunci...”. E o litanie a opuselor, a trecerii de la un pol la altul, intonează alternanţa repetitivă, fără odihnă, potrivit căreia ne mişcăm pe orizontala curentă.
Rezultă oare din text că dimensiunea vremelniciei e condamnată („deşertăciunea deşertăciunilor”), iar dimensiunea veşniciei e singura valabilă, singura preţuită? Nu e aşa. Biblia nu oferă soluţii banale, nu lasă cititorului confortul static al unei rezolvări unidimensionale. Ecleziast 3, 11 sună astfel: „Pe toate le-a făcut frumoase la vremea fiecăruia şi a pus vremelnicia în sufletul lor...” (Septuaginta). „Toate le-a făcut Dumnezeu frumoase şi la timpul lor; El a pus în inima lor şi veşnicia...” (Biblia sinodală). Departe de a fi descalificată, alternanţa temporală face parte din ordinea lumii, dă creaţiei frumuseţe, lege, ritm. Respectată, ea îl poate angaja pe om într-o comună vibraţie cu opera divină. Oricum, afirmarea ei e un dat tradiţional, face parte din înţelepciunea comună, larg împărtăşită, care e tema dominantă a poemului.
Am văzut că ambele opţiuni de traducere („vremelnicie” şi „veşnicie”) îşi au argumentele lor, că – în fond – cititorul e îndemnat să le menţină pe amîndouă. El se află astfel în faţa unei tensiuni între verticală şi orizontală, trebuie să lucreze şi să se lucreze pe sine potrivit celor două dimensiuni cu care e înzestrat în centrul lui adînc. Ioana Costa menţionează foarte frumoasa traducere a lui Gala Galaction: Dumnezeu a pus în inima omului nu simplu „veşnicia”, ci „pasul veşniciei”. Mişcarea pe orizontală, marcată de finitudine (vreme este... şi vreme este) a fost complementată de traducătorul-interpret prin sugestia unei mişcări verticale fără capăt, fără saţ.
Textul biblic sugerează el însuşi îmbinarea celor două mişcări, acea îmbinare – mereu de chestionat şi de lucrat interior – fără de care umanul nu şi-ar respecta condiţia întreagă. În versetul precedent (3, 10), ecleziastul spune: „am văzut frămîntarea pe care Dumnezeu le-a dat-o fiilor omului, ca să se frămînte în ea” (trad. Septuaginta). E tema dificilă, exigentă, mobilizatoare pe care Dumnezeu o adresează fiecăruia. A compune cele două dimensiuni înseamnă – în fiecare persoană şi pentru fiecare persoană – strădanie, problemă, dar şi stimul, creativitate; înseamnă încercarea de a-ţi da propria versiune – actuală şi niciodată încheiată – pentru compoziţia între situarea în timp şi situarea în prezentul libertăţii ultime.
Cum te poţi orienta spre acel prezent non-temporal? Cum îi iei urma? În Marele Cod, Northrop Frye notează că termenul „veşnicie” poate avea, în contextul versetului 3, 11, şi sensul de „mister”, „obscuritate”. E un sens pe care alţi cercetători şi traducători l-au menţionat şi ei, un înţeles deja prezent în interpretările ebraice pentru care rădăcina cuvîntului ’olam trimite la ceva „necunoscut”, „întunecat”, „secret”. Cuvîntul indică aşadar un mister care cheamă, care te menţine pe cale: pe calea înţelegerii şi pe calea lucrării de sine. Northrop Frye îl invocă pe John Keats, pentru care veşnicia e ceva care „ne tulbură mintea: nu ştim ce înseamnă, dar atît timp cît există nu putem fi niciodată mulţumiţi cu soluţii simpliste”. Astfel privită, veşnicia e un ferment de creştere. Dat fiind că e sădită în inima omului, el nu-şi încetează frămîntarea, nu se opreşte la evidenţe facile în cîmpul credinţei-cunoaştere, dă roată misterului şi Textului care îl poartă.
Vechii interpreţi, dar şi cei mai noi – hermeneuţi, gînditori religioşi şi poeţi – sînt sensibili la cuvintele-paradox ale Bibliei. În ele pulsează tensiunea unor sensuri diferite, etajate, canale spre o Tăcere misterioasă, infinit plină de sens. Origen (secolul al III-lea), în Omilii la Exod: „un singur cuvînt al Textului poate fi dezvoltat în lung şi în lat... cu toate acestea ne este peste putinţă nouă să-l explicăm şi vouă să-l înţelegeţi pe de-a-ntregul... fie să ne asiste deci Cuvîntul lui Dumnezeu şi el să fie călăuza cuvîntului nostru”. Pentru interpretul medieval Rupert din Deutz, actul hermeneutic e analog luptei lui Iacob cu îngerul, e îndrăzneala de a înfrunta un cuvînt dens, care te transformă: „la fel (ca Iacob), sufletul studios şi plin de credinţă dă neîncetat roată cuvîntului lui Dumnezeu pînă să smulgă de la acela binecuvîntarea Sfîntului Duh care e adevărata şi utila înţelegere a misterului”. În Despre îngeri, Andrei Pleşu spunea: lectura adecvată a unui text revelat înseamnă „să amplifici prezenţa textului, să pui în scenă inepuizabilul lui... a învăţa să trăieşti cu stranietatea lui”.
Astăzi, cînd cuvintele religiei sînt amestecate, electoral, cu o demagogie smintită şi brutală, e bine să ne amintim cît de exigent este cuvîntul Bibliei, cît discernămînt, cîtă strădanie de interpretare cere el. Nu numai că nu acceptă instrumentările grobe şi deviante, el nu încurajează nici credinţa statică, plană, leneşă. Aşteaptă să dai lupta înţelegerii, să te laşi atras pe drumurile lui de sens.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
