.jpg)
În ultima vreme spiritul ecumenismului e mai puțin prezent. În materie de religie, ideologiile agresive ocupă centrul scenei. Exclusivismul religios domină jocul, îndîrjește conflictele, le dă spoială de apocalipsă. Nu că ar fi vorba, ca în trecut, despre războaie între credințe. Religia e folosită acum mai ales ca ingredient socio-politic. Mișcările extremiste își arogă dreapta credință drept o armă între altele. Cu ea, membrii mișcării flutură pretenții de absolut împotriva unor „adversari” încondeiați drept decadenți, secularizați, fals credincioși. Din Iran, gardienii Revoluției islamice dau cu drone contra americanului „Satan”, vor să șteargă de pe pămînt Israelul. Extremiștii evrei îndeamnă la cucerirea marelui teritoriu biblic, dar refuză să lupte, ca soldați, împotriva amenințării iraniene. Evanghelismul naționalist american îi combate, prin discursuri grobe, pe imigranți, pe democrați, pe europenii moleșiți de prea multă umanitate. AUR încearcă și el o mică partitură în același ton. Putin poartă un „război sfînt” împotriva Occidentului golit de „valori tradiționale”; însuflețită de „credință”, armata rusă adoptă ca metodă de luptă uciderea civililor ucraineni.
„Dumnezeu ne aparține, avem monopol pe El, îl putem pune la treabă împotriva cui vrem noi”, susține propaganda extremiștilor. E varianta brută, acut conflictuală a relației între religii. Lăsînd la o parte violența ei, în istoria oricărei credințe subzistă o ispită polemică în raport cu alte religii. Cam peste tot, exegeza valorizantă a propriei tradiții recurge adesea la deprecierea celorlalte, mai ales a celor vecine. Ele au acces – se susține – doar la umbra adevărului; noi, în schimb, am primit lumina lui plină, directă. Sau: se admite că și ceilalți au primit o revelaţie, dar nu au înțeles-o ori s-au abătut de la ea, au desfigurat-o. E ca și cum calitatea propriei religii ar avea neapărat nevoie, pentru a se manifesta, de minorarea celorlalte. Hermeneutica internă deviază astfel în polemică externă. Se ocupă cu desconsiderarea – uneori brutală, grotescă – a celuilalt religios ori spiritual. În termenii Părintelui Scrima, care denunța confuzia, unicitatea propriei tradiții revine la a-i proba superioritatea față de celelalte.
Oare, cînd lucrează în lume, Duhul ajunge să fie dominat de limitarea inerentă creaturii? Trebuie să suporte ca, pe seama și în numele Lui, să apară pretenția superiorităţii, care îi limitează Duhului suflarea? Chiar cei mai mari hermeneuți fac apel la procedeu. Printre ei, creștinul Origen (185-254) și evreul Philon, în secolul I.
Origen (Omilii la Exod, printre altele) pune în cîrca învățaților iudei înțelegerea literală a Bibliei, grosolănia mentală, alipirea de terestru, pe cînd creștinismul are vocația sensului înalt, spiritual, luminos. „Ei nu pricep în cuvîntul lui Dumnezeu nimic fin, nimic subtil, nimic duhovnicesc, ci totul este gros și îngroșat căci «inima acestui popor s-a îngroșat»“ (Isaia 6, 10). Ești stînjenit cînd auzi din partea unui mare hermeneut asemenea incorectitudine de judecată. Pentru el n-are importanță că acuza profetului e rostită tocmai în spațiul iudaismului, că acolo ea e asumată ca „bold” critic, care întreține luciditatea, vitalitatea religioasă. E, din partea lui Origen, rea citire? Lipsă de rigoare intelectuală? Sau, pur și simplu, logica internă a iudaismului nu-l interesează. Iudaismul îi e folositor doar ca fundal de contrast pentru celebrarea creștinismului. Origen ignoră – deși a avut contacte cu învățați evrei – vasta creativitate hermeneutică iudaică, dinaintea și din timpul lui.
Ar mai fi o explicație: ca să ia în mod legitim „prada egipteană” (interpretată de Origen drept mesaj divin adresat evreilor, preluat de „adevăratul Israel”), gîndirea creștină trebuie să-i delegitimeze pe „egipteni”, să-i arate nedemni de bogăția lor. Dar se potrivește asta cu felul cum operează Duhul? Lucrurile Spiritului trebuie luate dintr-un tezaur ca să fie depuse în altul, ca materiile terestre? Lumina Logosului întrupat ajunge oare să deformeze realitatea, să întunece dialogul lui Dumnezeu cu interlocutori din altă tradiție?
Iată-l și pe Philon din Alexandria, intelectualul evreu hrănit cu filozofie greacă. În De vita contemplativa, el îi prezintă pe therapeuţii evrei drept „adevăraţii filozofi”, superiori celor „păgîni” (temă care va face carieră strălucită și în creștinism). Philon cade și el în capcana apologeticii brutale. Procedeul e simplu: adeptul unei religii revendică pentru ea monopolul sensului spiritual, în vreme ce „ceilalți” sînt condamnați la sens material, la înțelegere infantilă și eroare. Philon își învăluie therapeuţii în volute alegorice oricît de riscante, le pune în seamă sensuri spirituale vertiginoase. Dar în alegoriile elene ori în bestiarul simbolic egiptean refuză să vadă altceva decît naturalism stupid, smintită alipire de materie. Philon nu poate ignora, desigur, calitatea gîndirii elene, care l-a format. Dar rezolvă lucrurile inclusivist și istoricist: în Viaţa lui Moise, susţine că Moise ar fi depășit învățătura egiptenilor și pe cea a unor greci aduși cu mare cheltuială la curtea faraonului pentru a-l instrui în doctrinele lor; ba, în alte lucrări, îi face pe aceștia discipoli ai profetului. Campion al exegezei alegorice a Bibliei, Philon se comportă ca un retor necioplit în fața banchetelor socratice, cărora le acordă doar un înjositor înțeles vulgar (De vita..., 57-63).
Discreditarea celuilalt cu mijloace oricît de strîmbe apare în discursuri ale oricărui spațiu religios. Iar procedeele discreditării sînt, în genere, banale, mereu aceleași, comune. Cel mai la îndemînă dintre ele constă în partiția contrastant binară: sens literal (ei) vs sens spiritual (noi). Hermeneutica ajunge, în acest caz, să bată cîmpii, devine prejudecată, clișeu, rechizitoriu.
Ce fel de atitudine spirituală ar evita discreditarea celuilalt? O posibilitate ar fi să privești religiile drept convergente spre Polul absolut. E drept că omul are o privire „perspectivală”, nu poate adopta viziunea Polului, care e atotvăzătoare, transperspectivală. Totuși, credința are tocmai calitatea de a articula perspectiva umană, calea ei religioasă specifică cu privirea transperspectivală, proprie divinului. Tocmai fiindcă trăiește în această articulare, omul credincios ar putea credita (eventual cerceta, sesiza, înțelege) calitatea altor perspective, unicitatea fiecăreia. Ceea ce ar fi – în cadrul credinței lui – un mod de a recunoaște statura universală a divinului căruia i se devotează.
În cuvintele lui Simone Weil: „Trebuie să îți fi acordat toată atenția, toată credința, toată iubirea unei religii anume pentru a putea gîndi la fiecare religie cu cel mai înalt grad de atenție, de credință și de iubire pe care ea îl comportă” (Forme de iubire implicită a lui Dumnezeu). În acest caz, nu mai ești indiferent față de logica internă a altor tradiții. Ea te interesează fiindcă vorbește despre Pol, despre efuziunea lui universală, despre căile prin care Polul își iradiază mesajul.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
Credit foto: Wikimedia Commons
