Marsilia în timp de revoltă: o „cultură de bacili”

Marsilia nu e cel mai frumos oraș din lume. Sîntem într-o joi, e toamnă, e frig, în dimineața asta mistralul scoate la suprafață tot ce orașul a aruncat.

Marsilia nu e cel mai frumos oraș din lume. Sîntem într-o joi, e toamnă, e frig, în dimineața asta mistralul scoate la suprafață tot ce orașul a aruncat. Merg pe Canebière, sau poate pe Lună – cratere pe jos, fețe dispersate, mitingul de dimineață tocmai s-a terminat. Liceenii rătăcesc care-ncotro, vopseaua de pe zidurile de pe cours Lieutaud e încă proaspătă: „Zîmbiți, sînteți gazați”. Trei copii joacă fotbal în fața a trei tomberoane în flăcări. În stînga mea, în fața celebrei brutării a Liceului Thiers, un alt tag: „Buget suprimat, generație sacrificată”.

Stau, stingheră, la tejgheaua unui bar jegos – Bar du peuple, pe bulevardul Garibaldi. Unul dintre puținele baruri din centru ținute de o femeie. Sadia, o doamnă care gestionează localul cu mînă fermă. Este respectată, chiar temută. Aș vrea s-o întreb pe Sadia cum trăiește Marsilia această atmosferă de dinaintea alegerilor. Încerc mereu să înțeleg orașele și exploziile lor intrînd prin bodegi. Înăuntru, oamenii reușesc mai ușor să se întîlnească, să se urască de aproape – să-și vorbească. La urma urmei, Căderea lui Albert Camus, atît de subtilă critică a puterii, începe într-un bistrou. „Se face politică la Bar du peuple, Sadia?”, o întreb. Mă fulgeră din priviri, și ce privire – neagră, magnifică, lacomă. „Niciodată, dragă. La bar: niciodată politică și religie.” Schițez un zîmbet – trei liceene tocmai au intrat, cu ochii distruși de gaze lacrimogene. Cer voie să meargă la toaletă, Sadia le deschide larg ușa și pleacă să caute ser fiziologic în cutia ei cu medicamente. Nu, la Bar du peuple nu se vorbește politică, se șterg ochii liceenilor în lacrimi.

Ies din Peuple și mă tîrăsc mai departe prin oraș. Polițiști peste tot, puști furioși, strigăte de bucurie. În fața mea, conservatorul Barbizet, terenul de petancă de pe Rue des Trois-Mages. Se joacă. Plec să mă refugiez acolo. Mirosul acru al focului nu-i împiedică pe jucători să arunce precis. Doi bărbați se înfruntă. Unul poartă un hoodie antifa și bocanci, celălalt un polo negru și e ras în cap. Sînt dușmani în mod normal, dar joacă împreună: subiectul lor este bila-țintă [„porcușorul”]. Mistralul continuă să șuiere, să răscolească măruntaiele orașului. În ciuda haosului general, unii stau în fund și se uită cum trec norii. E ceva tipic locului: să stai înșurubat, fără să faci nimic. Mărturisesc că nu înțeleg nimic din acest oraș în care am crescut. Este și hiperactiv și anchilozat, și isteric și pasiv, hiperpolitic și visător – oraș al tuturor posibilităților și al tuturor piedicilor, al deschiderilor și al fundăturilor. Urăște femeile, dar ele țin barurile în care vin bărbații. Bătăile au ceva comun cu îmbrățișările. Antifa și skinhead-ul joacă petancă împreună.

Ajung la Plaine și mă așez la Jean-Jaurès, bar emblematic cu scaune roșii de plastic. Rîd de formularea propriei întrebări: „Se face politică la Jean-Jaurès?”, îl întreb pe patron. Șeful se supără: „Doar fotbal și gagici. Niciodată politică și religie la bar”. Mă așez pe terasă. În jurul meu, studenți cu aer demn, preocupat. Scuze, boss, dar ăștia nu vorbesc despre fotbal. Două liceene cu eșarfe arăbești întocmesc lista scurtă (dar roșie) a numelor din clasă care nu au venit la miting. „Pentru tine sau pentru Franța votezi?”, intonează una dintre ele, ca-ntr-un recviem. Cealaltă se amuză: „Fată, sînt în mood militant, nu l-am mai sunat pe iubi de patru zile, n-am timp”.

Îmi iau la revedere de la șeful acestui Jaurès apolitic și repornesc la pas prin Marsilia. Regina neîntrecută a enigmelor. Sînt aproape de gara Saint-Charles. Nu intru în Café de France ca să-l întreb pe patron dacă clienții lui vorbesc despre vot – îi cunosc deja răspunsul: o minciună. Intru direct pe terasă. Chipuri de toate felurile, dialecte din cele patru vînturi care l-ar face să pălească pe unul dintre cei doi jucători de petancă. Bun venit la Marsilia. Buricul tuturor zbaterilor și tensiunilor, da. Dar în cel mai frumos mod posibil – indescifrabil. Aici totul se amestecă. Frica și încrederea. Străinul e disprețuit, dar muncește pentru ceilalți. Biserica se prăbușește peste moscheea care dă în sinagogă. Portul pare să descuie toate cerurile. Și-mi amintesc fraza asta a lui Walter Benjamin, despre Marsilia: „Lumea portului este ca o cultură de bacili; hamalii și tîrfele sînt produse de descompunere cu formă umană. Dar palatul pare roz”.

 

traducere de Alexandru MATEI

 

Esther Teillard are 25 de ani, locuiește în Marsilia și este una dintre vocile emergente ale literaturii franceze contemporane. Primul său roman, Carnes (2025), publicat la Éditions Pauvert, a fost foarte elogiat de presa franceză și primește Premiul Sade pentru debut și Premiul de la Ponche. Fuck Circus, cel de-al doilea roman al său, apărut recent la Grasset, primește Premiul literar « de la Vocation ».

 

Credit foto Marsilia: Wikimedia Commons

Share