
Nu, cu Polonia n-a fost un scor normal. Nu mai învinseserăm Polonia într-un meci oficial de 31 de ani, iar la ultimele întîlniri ne bătuseră grav, turnase cu goluri în poarta noastră. Pentru România nu există normal și anormal, e după cum bate vîntul, de cum se trezesc băieții dimineața și mai ales adversarii lor. Iar polonezii s-au sculat sîmbătă cu fața la pernă. O fi fost vremea, o fi sfîrșitul unei epoci? Cine știe… Important e că tricolorii au știut cum să profite. Au avut și noroc, dar nu l-ar fi putut avea dacă posteriorul lor nu trecea des linia de centru, ci stătea, cum se zice în fotbal, aproape de linia porții lui Hindrich. România a arătat chiar a echipă în multe momente. Cu atît mai mare e contrastul cu ce s-a întîmplat în precedentele patru partide. Un dezastru. O sumă de rătăciri ale lui Hagi care ne-au predat pe tavă Suediei, Bosniei și Poloniei. Acum pare că selecționerul și-a venit în fire, dar asta nu înseamnă nimic, nu e nici o garanție. Și fotbalul nu a înnebunit. Fotbalul te tratează după cum îl tratezi. Dacă ai impresii fără noimă despre cum trebuie jucat îți trage o smetie de nu te mai trezești, cum ni s-a întîmplat acum o lună. Atunci abordările bizare, selecția contestabilă, așezările pe teren deficiente ne-au îngropat. De îndată ce au revenit bazele logice ale jocului, o energie nouă și o mobilizare pe modelul neaoș „cuțitul la os” a apărut și rezultatul. Naționala e un șantier, nu e clar cum va arăta. Dar e sigur că nu va fi o autostradă spre glorie. Aceea se construiește centimetru cu centimetru, zi după zi, de jucători la cluburile lor. E un proiect atît de vast încît marea cale rapidă peste Carpați la care visăm de aproape patru decenii pare un joc de Lego. Munca cu omul, zicea Lenin, e cea mai grea. Știa ceva netrebnicul. Dar încă și mai grea e munca omului cu el însuși. Și întîlnirea fotbalistului cu mintea de pe urmă.
