Nebunia dictatorilor și urgia războiului

Admirația autorului este necondiționată pentru Iuliu Maniu. În libertate sau în închisoare, liderul național țărănist și-a păstrat, în mod firesc, fără ostentație, demnitatea indestructibilă.

Publicat în 2025, la Editura Corint, într-o a doua ediție (prima apăruse în 2001, la Editura Enciclopedică, într-un tiraj redus, astfel încît cartea a rămas aproape necunoscută), volumul Note, relatări de Camil Demetrescu oferă una dintre cele mai fidele cronici ale evenimentelor politice care au marcat istoria României în perioada celui de Al Doilea Război Mondial. Martor atent sau actor important al multora dintre aceste evenimente, autorul, care a fost în aceea vreme înalt funcționar în Ministerul Afacerilor Străine, conturează poate cea mai cuprinzătoare imagine a loviturii de stat de la 23 august 1944, descriind – cu precizie, într-un stil sobru, întrerupt uneori de măsurate reacții emoționale, iar alteori de accente de umor – organizarea, desfășurarea și urmările imediate ale acesteia.

Dintre numeroasele personaje evocate în acest volum de memorii, admirația autorului este necondiționată pentru Iuliu Maniu. În libertate sau în închisoare, liderul național țărănist și-a păstrat, în mod firesc, fără ostentație, demnitatea indestructibilă. Într-una din zilele anului 1949, în închisoarea de la Galați, autorului i s-a permis să-l vadă pe Iuliu Maniu în celula vecină, unde l-a aflat stînd „pe pat, cu genunchii la gură, tremurînd de frig. Din ochi curgeau lacrimi pe obraz”. Văzîndu-l pe vizitator, venerabilul bărbat de stat i-a spus cu amărăciune: „Vezi cum ne țin în frig, că-mi dau lacrimile”, iar autorul adaugă: „intrase în închisoare fără un fir de păr alb. Într-un an albise și era o ruină… înfrîngerea l-a distrus, l-a îndurerat, dar nu l-a plecat. Desigur, a cunoscut decepțiile și sînt printre aceia care au cunoscut o parte dintre ele, alături de dînsul. De la studentul român transilvănean legîndu-se să lupte pentru drepturile românilor… și pînă la moarte nu a știut nici o abatere de la o mare consecvență dusă cu mari mijloace. De aceea, văzut de departe, se șterg lucrurile mici, defecte și calități, ca să rămînă statuia sau muntele”.

Dincolo de multele întîmplări povestite și de numeroasele personaje portretizate, se află tabloul, zugrăvit în culori întunecate, al urgiei războiului și al nebuniei dictatorilor. Paginile, nu multe (257-262), dedicate celor nouă opriri la Berlin în timpul războiului sînt elocvente. Pentru a păstra cuvintele autorului, este potrivită selecția cîtorva fragmente.

„Mersul progresiv al distrugerii și întinderea mizeriei le-am putut vedea cu prilejul celor nouă opriri la Berlin. O dată, în februarie 1941, în drum spre Moscova. Orașul, calm, victorios, impresionant camuflat, ca într-o joacă, la care participam și eu fără voie, cu plase imense și frunziș artificial, întinse pe deasupra vestitelor mari artere de circulație, Sieges Allee și Unter den Linden, menite să le schimbe înfățișarea cu alta refăcută…

Lipsurile erau evidente însă. Dominau rații reduse în alimentație și Erzatz-uri de diferite culori. Vitrinele deveniseră cvasi intangibile, bune numai de decor. În flacoane și sticle, prezentate acolo, era apă. Am vrut să mă conving și am cerut un flacon de lavandă. Vînzătorul bătrîn m-a refuzat cu un mirat: «Ce, dumneata nu știi?!». În timpul celorlalte opt opriri, patru, în toamnă 1943, spre Lisabona dus și întors, tot patru spre Stockholm-Helsinki, în primăverile 1943 și 1944, au dispărut camuflajele de joacă și au apărut întîi străzi distruse și incendiate, pe urmă cartiere întregi. Am plecat azi de la Tempelhof și după cîteva zile l-am regăsit distrus și înlocuit cu o baracă. Gradat a mers totul, dar repede, așa că am ajuns să văd, atunci cînd am străbătut orașul, o dată cu trenul, zeci de kilometri, numai imobile arse, numai zidurile și cadrele ferestrelor în picioare, fără planșee și acoperișuri. Totul era mai rău decît înfiorător. O permanență a distrugerii. Oamenii însă, palizi, verzi, păreau pe camuflaj… În ultimele mele treceri pe acolo se locuia în pivnițele caselor dărîmate. Străzile pe care cu numai patru-cinci ani mai înainte aveau loc marile parade ale celui de-al treilea imperiu german în triumf erau pline de grămezi… Dispăruse, ca șters, camuflajul cu plase înfrunzite care acopereau cartiere întregi…

Oamenii, nehrăniți, nu mai aveau săpun și nici apă ușor la dispoziție. Nu mai aveau ce face cu mărcile, care nici de bacșiș nu mai erau bune. Falsa impresie de belșug atît de idiot impusă de regimul totalitar, cu vitrine de unde nu se putea cumpăra nimic și cu flacoane de lavandă umplute cu apă, dispăruse și ea pînă la urmă, încetînd astfel măcar un prilej de iritare a oamenilor, cărora nu le place să fie considerați idioți. Nu mai erau vitrine…

Orice fel de țigări, săpun, ciocolată, mezeluri, zahăr, grăsime și ciorapi de mătase erau aurul cel nou, substanțe dătătoare de viață…

În oraș, în tramvai, nevoile oamenilor păreau că rămîn neexprimate… Odată, la control la aeroport, un vameș bătrîn – bătrînii si copilandrii asigurau serviciul în interior – a rămas cu ochii țintă la săpunul mare, gras și colorat care apărea în trusa mea cînd am deschis-o. Mi-a fost chiar milă cînd i l-am dat, deși aveam necaz pe nemți. Cei bătrîni nu cereau decît din priviri, copiii mai cereau, săracii. Așa un băiețandru, blondin, deșirat, cu pete roșii în obraz, hamal la gara Tempelhof, care ajunsese să mă cunoască după atîtea treceri pe acolo, sfios, a îndrăznit totuși să-mi ceară, întrebîndu-mă dacă mă duc la Lisabona, să îi aduc și lui un pachețel de ciocolată…

Berlinul avea peste șasezeci de kilometri lungime, traversat de calea ferată, și cînd m-am dus la Lisabona, l-am străbătut cu trenul ziua… la dreapta și la stînga numai ruine, ruine chiar în relief. Casele din cartierele nerezidențiale erau înalte de vreo patru etaje, cam toate la fel, toate, fără excepție, toate arse, zidurile exterioare închizînd un spațiu interior gol ca o cutie de chibrituri goală.“

 

Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.

Share