
Cînd rezultatele luptelor de pe front conduc la alipirea de noi teritorii țării învingătoare este prilej de bucurie, dar totodată este și motiv de efort – efort de integrare. Mai ales dacă vorbim despre religii diferite, cum ar fi cazul turcilor și tătarilor din Dobrogea, alipită statului român după Războiul de Independență.
Priceput la capitolul efort, regele Carol I a lăsat istoriei un exemplu demn de amintit și în cazul integrării provinciei Dobrogea. Mesajul suveranului de protecție, incluziune și egalitate transmis încă de la început a fost confirmat pe parcurs atît la nivel simbolic (vezi, de pildă, Moscheea Regală „Carol I” din Constanța), cît și la nivel concret, administrativ (legea pentru organizarea Dobrogei, denumită și „Constituția Dobrogei”, din 9/21 martie 1880). Desigur, procesul s-a întîmplat treptat, mizînd pe un echilibru sănătos între continuitate și schimbare. Atitudinea binevoitoare s-a manifestat din ambele sensuri, creștin și musulman, în ciuda faptului că nu este greu de imaginat că turcii și tătarii nu au primit cu prea mult entuziasm vestea că vor face parte dintr-o țară creștină, fapt menționat de istoricul Metin Omer (în lucrarea Turcii și tătarii din România: o scurtă istorie, Corint, 2026), care notează și că mulți dintre aceștia, la primul impuls, au emigrat. Noi rămînem pe teritoriul țării, mai exact la Medgidia, localitatea unde regele Carol I se oprea aproape de fiecare dată cînd mergea în zonă, unul dintre motivele popasurilor fiind și întîlnirea cu elevii și profesorii de la Seminarul Musulman. De la mare la munte, tot pe teritoriul țării, ajungem la Sinaia, unde în 1910 s-a derulat o scenă bună. Elevii turci și tătari au făcut o vizită la Castelul Peleș, însoțiți de directorul Seminarului. Vedem, așadar, un grup de vreo sută de elevi și profesori la poarta castelului, cu dorința de a intra în clădire. Garda le-a refuzat accesul, mai cu seamă că regele și regina se aflau în incintă. În plus, directorul nu solicitase audiență la monarh. Vizitatorii au primit doar permisiunea să facă o scurtă plimbare în jurul castelului pentru a-l admira în liniște. Bine și așa. Dar poate ar fi și mai bine cu sunet, a considerat directorul, care le-a spus elevilor să intoneze niște cîntece patriotice. Și a fost foarte bine pentru că regele i-a auzit și a ordonat să fie primiți fără întîrziere în interior. Au vizitat astfel întreg castelul, inclusiv apartamentele personale ale monarhilor, și au fost primiți în audiență de Majestățile Lor.
Ulterior, amintește istoricul Metin Omer, elevii au primit ca subiect descrierea Castelului Peleș la unul dintre examene. Un seminarist a scris astfel în lucrarea sa: „Dacă la ieșirea de la Castelul Peleș aș fi fost pus să mă iau la întrecere cu acceleratul Predeal-București, este sigur că l-aș fi întrecut, atît de entuziasmat eram”. Cu siguranță, regelui i-ar fi plăcut metafora.
