Responsabilitatea este în altă parte

Aud permanent, în mediile în care mă învîrt, despre situații oarecum similare: elevi ai căror părinți trec cu vederea cu ușurință comportamente și exprimări care rănesc, considerîndu-le fie născociri, fie irelevante.

Recent, o declarație a domnului ministru al Educației m-a făcut să exclam că ar trebui să gîndim, parțial, exact pe dos. În loc de „Educația nu privește doar învățămîntul și noi nu învățăm doar la școală. [...] De aceea, trebuie să colaborăm cu părinții, cu toți cei care sînt implicați în educația unui copil”, să inversăm o parte din termeni: „De aceea, părinții trebuie să colaboreze cu școala, cu toți cei care sînt implicați în educația unui copil”.

Am trecut, ca părinte, prin situații care s-ar putea rezuma așa: părinți care întotdeauna găsesc scuze, dar niciodată nu afirmă că vor avea grijă ca unele comportamente nepotrivite ale copiilor lor să nu se mai repete. Sau, mai rău, care neagă explicit că ar fi posibil ca propriii copii să aibă asemenea comportamente. Mai mult, profesori și directori care, de teama părinților unor elevi, ascundeau sau încercau să bagatelizeze comportamente inacceptabile: agresivitate verbală la adresa colegilor, bullying, umilire. Am fost tatăl unui copil mai timid și mai introvertit, care a suferit de pe urma unor astfel de practici în clasele primare și în primele clase de gimnaziu, pînă cînd am decis mutarea lui în altă școală.

Aud permanent, în mediile în care mă învîrt, despre situații oarecum similare: elevi ai căror părinți trec cu vederea cu ușurință comportamente și exprimări care rănesc, considerîndu-le fie născociri, fie irelevante. Unii chiar se mîndresc cu ele: al meu e lider, se descurcă, e șmecher.

Îmi aduc aminte de filmul Entre les murs. Profesorul nu lucrează cu niște elevi abstracți, decupați de contextul din care vin. În clasă intră împreună cu ei familiile, limbajele lor, frustrările, orgoliile, vulnerabilitățile, apartenențele, toate tensiunile lumii de afară. Școala încearcă să lucreze cu toate acestea, dar nu le poate dizolva singură și nici nu ar trebui să i se ceară.

S-a produs, încet, o deformare. Vorbim despre obligația școlii de a colabora cu familia, de a comunica, de a include, de a explica, de a negocia. Toate sînt necesare. Dar, pe traseu, s-a slăbit cealaltă jumătate a ecuației: și familia are obligația de a colabora cu școala. Nu doar de a cere explicații, ci și de a asculta. Nu doar de a apăra copilul, ci și de a accepta că el poate greși. Nu doar de a suspecta profesorul de abuz, ci și de a-l lua în serios cînd semnalează un comportament care trebuie corectat.

A-ți iubi copilul nu înseamnă să-i confirmi permanent că are dreptate. Uneori înseamnă să-i spui că a greșit, că a rănit, că trebuie să repare. Dacă orice observație venită dinspre școală este percepută ca atac la adresa familiei, copilul învață foarte repede lecția cea mai convenabilă: responsabilitatea este mereu în altă parte.

Și profesorii greșesc. Există abuzuri de autoritate, etichetări, umiliri, nedreptăți. Părintele trebuie să intervină cînd copilul este tratat incorect. Dar apărarea copilului nu poate însemna anularea oricărei autorități din jurul lui. O școală în care profesorul se teme să spună ce vede, iar directorul se teme să sancționeze ceea ce este evident nu devine mai democratică. Devine doar mai slabă. A cam devenit.

Colaborarea adevărată începe abia cînd fiecare parte acceptă că nu deține întregul adevăr despre copil. Părintele îl cunoaște într-un fel, profesorul îl vede într-un alt context, iar colegii lui îl cunosc în relații pe care adulții nu le pot controla complet.

Educația nu se face doar la școală. Nu poate fi lăsată doar pe seama școlii. Dacă elevul intră dimineața pe poartă cu ideea că orice regulă e negociabilă, orice observație e o ofensă și orice consecință poate fi anulată printr-un telefon al părintelui, profesorul va lucra nu doar cu elevul, ci și împotriva unei lecții deja învățate acasă.

Ar fi bine să inversăm din cînd în cînd propoziția. Nu doar școala trebuie să se deschidă spre familie. Și familia trebuie să se deschidă spre școală. Altfel, cerem profesorilor să repare singuri ceea ce societatea, uneori chiar cu mîndrie, strică în fiecare zi. Oare e prea tîrziu?

 

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.

Share