
Chiar cînd mă pregăteam să încep acest articol, una dintre gutuile pe care le-am pus pe colțul mesei, pentru parfumul galben al toamnei, a fost dată jos de o lăbuță albă cu pernițe roz. Motanul avea chef de joacă și s-a întins după ceva ca o minge, dar gutuia era prea grea să fie rostogolită sau pasată într-un meci de hochei interspecii. Așa că el a plecat spre ceva mai interesant, ea a rămas pe podea părăsită, iar eu am uitat cum voiam să încep. Este mai simplu cînd ești în fața oamenilor, într-o sală de conferință sau de spectacol, ori într-o sală de clasă. Există o ordine a lucrurilor, a așteptărilor, a ce se poate spune, între „ex abrupto” și rutine mici, salvatoare, spui un banc sau faci prezența. Orice pentru a masca absența memoriei, ori avalanșa ei, sute de cărți care strigă să vorbești despre ele simultan.
La conferința Dilema de la Sibiu, despre viitor, eu nu am venit cu un studiu, nici cu o opinie, ci cu un inventar. Am vrut să marchez capetele intervalului în care se poate vorbi despre viitorul văzut prin ficțiunea speculativă românească recentă, fie ea numită fantastica românească, după termenul care este propus de John Clute ca reuniune de subgenuri literare cu gramatici narative asemănătoare, ori după termenul de aplicare antropologică, al lui Gilbert Durand. Fantastica românească nu face excepție de la cum alte literaturi de gen își imaginează viitorul, dar are evident și caracteristici proprii, aproape un „specific național”. Intervalul marcat a avut limita „inferioară” într-un banc (această specie literară populară despre care nu știm de ce a dispărut după 1989), iar cea „superioară” în romanul din 1930 al lui Olaf Stapledon, Last and First Men, în care omenirea cunoaște o evoluție pe miliarde de ani, timp în care moare de 18 ori și renaște de 17. Nu cred că romanul filosofului Stapledon va fi tradus vreodată în românește. Dar între bancul comunist în care sîntem bombardați atomic de americani și variantele de omenire cu istoriile lor de necuprins, avem proze scurte și romane românești care acoperă un foarte decent „rezervor de posibile”, după cum spunea Umberto Eco. Însăși nașterea ficțiunii speculative românești se face cu o ucronie: în 1873, Al. N. Dariu scrie Finis Romaniae, un foileton care a făcut senzație, în care tînărul stat românesc, încă nerecunoscut de toate cancelariile ca România, ci tot ca Principatele Unite, este distrus de armatele combinate ale Austro-Ungariei și Germaniei. Încă de la început, se pare că ficțiunea speculativă românească a avut un gust pentru viitorul apocaliptic, mai mult decît pentru viitorul progresist, utopic. Probabil, acest lucru a fost influențat de locul unde ne aflăm și de cum ne vedem pe noi că locuim acest spațiu. Inventarul de răspunsuri la „Ce înseamnă să fii român?” l-am marcat cu ce spuneau despre noi manualele de geografie dinainte de descoperirea Australiei („dornici să afle orice noutate, dar cam de neîncredere”), cu cărțile despre sufletul și psihologia românească ale lui Constantin Rădulescu-Motru (pe care eu nu le consider depășite), cu recunoașterea că sub regimul comunist noi pe noi ne-am vorbit de bine cu cea mai mare convingere (și nu este doar o chestiune de propagandă), pentru a încheia cu scrierile lui Horia-Roman Patapievici (mai ales Omul recent, cu „modernitatea întîrziată”) în care ni se dă voie să ne urîm pe noi înșine, dar fără umorul lui Luca Pițu, din Sentimentul românesc al urii de sine. Iată cum „românul” trăiește simultan într-o utopie și o distopie, fapt simțit și exprimat de autorii români de ficțiune speculativă, de-a lungul generațiilor, în scrierile lor care ne pun în relație cu timpul, „indiferent” dacă este trecut sau viitor. În tratarea acestei intersecții utopico-distopice, am descoperit sau am formulat două direcții în care s-a scris și se scrie, cea topologică și cea naționalist-etnică. Intervalul topologic începe cu orașul Arca, din volumul Cuadratura cercului, de Gheorghe Săsărman, din care numai ediția de la Nemira, din 2014, nu este cenzurată (ediția princeps, 1975, de regimul comunist, ediția americană, din 2012, de feminismul traducătoarei, nimeni alta decît Ursula K. Le Guin). Ce „scrie” arhitectul Săsărman în Arca este pătratul lui Malevici sau „un citat” din prima placă tipografică neagră folosită ca atare de Laurence Sterne, în Tristram Shandy. Da, trăim într-un pătrat negru (sau lîngă el, sau departe de el etc.), zic eu. Intervalul topologic nu se încheie. Utopii-distopii cu extindere către viitorul mai mult sau mai puțin îndepărtat, și cu ceva de povestit, nu doar de sugerat, s-au scris în direcția naționalist-etnică, sub două mari teme: dislocuirea românului de către țigan (folosesc termenul din Țiganiada, de unde știm că „toți sîntem țigani”), și ucronia, mai ales cea de la întrebarea „Ce-ar fi fost dacă în 1989 Ceaușescu ar fi cîștigat?”. Despre o dislocuire măcar la nivelul manierelor de zi cu zi, dacă nu chiar cea propriu-zis socială și biologică, au scris Voicu Bugariu (ca Roberto Grant), Sebastian A. Corn, Michael Haulică, Alexandru Despina ș.a.. Probabil nuvela „Căința“, a lui Michael Haulică, este cea mai revelatoare a temei, cu toate fantoșele alegerilor măsluite, ale cartierelor violente și segregate, ale dinților de aur ca declarație de statut. În ucronia anilor 2000 cu Ceaușescu deasupra noastră, nuvelele „Timp mort“, de Cristian Tudor Popescu și „Cumania 2010“, de Marian Truță, sînt cele mai bine scrise. Nu putem vorbi despre dispariția Timișoarei, la primul, iar dacă vorbim (și despre așa ceva) sau scriem într-un jurnal secret că Ceaușescu este așa și pe dincolo, putem fi zidiți în propriul apartament, pe viață, la cel de-al doilea. Nu toate ucroniile cu Ceaușescu sînt către horror: Sergiu Someșan, în romanul Apocalipsa după Ceaușescu, din 2014, îl aduce înapoi pe conducătorul iubit, cu un discurs apropiat de Călin Georgescu, și sprijinit de o Securitate plină de regrete („Tovarășe Comandant Suprem, de data asta nu vă vom mai lăsa să muriți!”); noroc că americanii îl bombardează atomic...
Am mai vorbit la Sibiu și despre războaiele culturale externe și ecourile lor în mediile noastre literare, non-academice, căci de acolo provin majoritatea scriitorilor de ficțiune speculativă, însă această informare nu a mai avut de-a face cu ce s-a scris, ci cu ce precedă scrisul, viața propriu-zisă după o ideologie sau alta. Avem de toate, ar fi concluzia.
O conferință Dilema se încheie cu un dialog pe baza întrebărilor din public. O relatare a unei conferințe se încheie cu ridicarea unei gutui de pe jos. Sper ca violența căderii ei pe podea să fie maxima violență la care să fiu martor într-un interval de timp cît mai lung. Ceea ce vă doresc și dumneavoastră.
Cătălin Badea-Gheracostea este scriitor și critic literar de literatură fantasy și science-fiction.
