A beautiful day

La pauză, în timp ce sorbeam dintr-o ceașcă de ceai în micul foaier, am zărit niște figuri neobișnuite care se îndreptau spre culise.

O zi urîtă de noiembrie. Un cer mohorît, cu un vînt rece, amintindu-ne de apropierea iernii. În sufletele noastre răsunau parcă versurile „Cri-cri-cri, / Toamnă gri”. Spre seară a început să și plouă mărunt. Ploua la Ploiești. Nu mai fusesem niciodată la filarmonica din acest oraș și eram destul de curios. Premiați Grammy? Chiar așa? Nu ne-am abținut nici de la a lansa urîta ipoteză, de oameni pățiți, că or fi fost puși pe afiș doar de formă, ca să se vîndă biletele. Cu o seară înainte, încercaserăm să fim prezenți la o altă manifestare a aceluiași festival de jazz, într-un local. De fapt, voiserăm tot la filarmonică, dar a fost o confuzie cu biletele și în cele din urmă am ajuns la local. Acolo erau niște tinere talente care se manifestau pe o mică scenă, în fața mesenilor. Boxele asurzitoare, plus zumzăitul de restaurant și marea înghesuială ne-au făcut să renunțăm. Așa că temerile noastre din ziua următoare păreau să aibă o oarecare justificare.

Am avut ocazia să constatat încă o dată că spectatorii de jazz de astăzi sînt în cea mai mare parte trecuți de 45 de ani. Sala „Ion Baciu“ s-a umplut. În prima parte a cîntat un Big Band românesc, dirijat de Răzvan Cojanu și avînd-o ca solistă pe Irina Revenco, despre care specialiștii spun că e un real talent. În formație, printre saxofoniști, l-am recunoscut pe Mihai Iordache pe care-l știu încă de pe vremea Sarmalelor Reci. Concertul a fost animat și de formația Jazzbirds, niște veseli dansatori care s-au învîrtit pe scenă și prin sală în ritmurile muzicii.

Pînă aici, toate bune și plăcute și parcă am mai uitat de vremea de afară. Ca un prea simplu amator de jazz ce sînt, am aflat cu această ocazie că festivalul de la Ploiești a numărat nu mai puțin de 21 de ediții și că tradiția ploieșteană în materie e foarte serioasă, aici fiind organizat, în 1969, primul festival de jazz din România. Iar ultimele ediții s-au desfășurat sub patronajul înalt al Majestății Sale Margareta. În mintea mea, lucrurile începeau să capete un contur mai pregnant. La pauză, în timp ce sorbeam dintr-o ceașcă de ceai în micul foaier, am zărit niște figuri neobișnuite care se îndreptau spre culise. Un tip cu niște ochelari „de scenă”, aș zice, un altul, de culoare, cu un mare moț, coc, în vîrful capului... Au venit americanii, a zis cineva. Ne informaserăm superficial de pe Internet și știam că unul are un premiu Grammy, așa cum spuneam, că altul a avut niște nominalizări pentru aceeași faimoasă distincție. Mă rog, eram curioși și ne părea rău de suspiciunile inițiale.

Formația Benito Gonzales a intrat pe scenă. La bază fiind un trio (pian, bas și tobe), acum devenise cvartet, prin adăugarea unui invitat la trompetă. Benito Gonzales i-a numit pe rînd pe membrii formației și n-am putut să nu-i remarc deferența și emoția cu totul specială din glas cînd l-a prezentat pe trompetistul Keyon Harrold, omul cu moț. Am devenit mai atent, zicîndu-mi că acolo trebuia să fie ceva important.

În fine, Keyon Harrold a dus trompeta la gură. De la primele sunete am încremenit. În întreaga sală, părea că lumea s-a oprit din a mai respira. Parcă ne-a lipit pe toți de trompeta lui. Eu, cu certitudine, n-am mai auzit niciodată așa ceva în direct. Era de pe altă planetă, cum se spune. Și n-a fost doar începutul. Trompeta aceea a continuat timp de o oră și jumătate să umple sala de emoții și sentimente de-o sensibilitate extraordinară. Surd dacă erai și n-aveai cum să nu realizezi că asiști la ceva ieșit din comun. Cum e posibil să scoți din acel instrument metalic, aparent rece, atîta căldură și vibrație poetică? Singurele comparații care-ți veneau în minte nu puteau fi decît cu Miles Davis sau Louis Armstrong, auziți doar în înregistrările acelea celebre (recunosc, am ratat concertele din România ale lui Marsalis – poate că și acolo ar fi fost un nivel similar). Și nu e nici un fel de exagerare din parte-mi, pentru că Harrold a fost ales drept „dublură muzicală” pentru Miles Davis, adică să cînte el la trompetă pasajele din filmul Miles Ahead (2015), dedicat legendarului trompetist. Pentru acea coloană sonoră a cîștigat Premiul Grammy, împreună cu echipa, dar a fost recunoscut oficial și el însuși drept laureat Grammy. Între două piese, Harrold ne-a spus și că familia sa are legături cu familia Davis, ambele fiind din St. Louis. Zona trompetiștilor geniali. Iar Harrold pare genul acela de om cald, sensibil și atent cu toată lumea, pe care o crede la fel de bună ca el.    

Nu în ultimul rînd trebuie să pomenesc virtuozitatea excepțională a lui Benito Gonzales. Dădea senzația că poate învîrti, răsuci și scoate tot ce vrea din ditamai pianul (instrumentul filarmonicii din Ploiești avea și un sunet impecabil). Piesa compusă de el – „Flatbush Avenue” – a electrizat spectatorii, ca un pitoresc tablou sonor al aglomeratului bulevard cu același nume din Brooklyn, unde artistul locuiește. Atmosfera concertului a fost de-a dreptul magică (și nu e un simplu clișeu), cei patru reușind să capteze atenția și concentrarea ascultătorilor de la început pînă la sfîrșit, într-un spectacol complet, fără fisură. Chiar dacă nu toți patru instrumentiștii erau nativi americani, cu ocazia asta am înțeles mai bine ce-a vrut să spună regretatul saxofonist Nicolas Simion, cînd mi-a explicat că nu-i o idee bună ca muzicienii noștri să încerce să imite jazzul american, pentru că n-au nici o șansă, și că ei trebuie să găsească alte căi de a face jazz. După experiența asta, chiar și concertul de la celebrul club Reduta din Praga, la care asistasem în primăvară, mi-a apărut în amintire drept o biată încropeală veselă.

La final, Harrold a cîntat și fără trompetă, o melodie pe versuri scrise de el împreună cu P.J. Morton, al cărei refren suna așa: „Today is a beautiful day / Because I say”.

Ploioasa noapte a Ploieștiului a devenit însorită.

Share