De cele mai multe ori, reacția noastră în fața unei opinii diferite este una de respingere, pentru că opiniile diferite ne creează o incertitudine neplăcută și ne scot din zona familiarului. Omul este atașat de grupul și cultura lui, iar creierul caută scurtături: etichete precum „nebun”, „ciudat” sau „radical” simplifică deruta.
Toleranța de suprafață („fiecare cu a lui”) face coexistența posibilă, dar nu echivalează cu o înțelegere profundă a celuilalt. Rari sînt cei care manifestă o curiozitate autentică, iar „Oare de ce vede el lucrurile așa?” este genul de întrebare benefică, generatoare de discuții constructive. Dacă pentru oamenii obișnuiți opiniile ieșite din comun creează derută și ei îl etichetează drept „nebun” pe cine le emite, ce se întîmplă cu specialiștii din domeniul sănătății mintale? Cum pot să decidă dacă o convingere reprezintă un delir patologic (care necesită tratament, privare de libertate etc.) sau doar o credință neobișnuită?
Teoretic, ideea delirantă este o convingere falsă. În practică, însă, psihiatrul nu poate verifica întotdeauna realitatea la care nu a fost martor și nici nu are mereu dovezile necesare pentru a demonstra falsitatea unei credințe. Mai degrabă evaluarea s-ar baza pe cît de plauzibilă sau de bizară pare convingerea. Dar și acest criteriu este problematic: ceea ce pare absurd pentru un evaluator poate fi rezonabil pentru un altul, în funcție de experiența și cultura fiecăruia dintre ei. Tradițional, delirurile bizare erau asociate cu schizofrenia, iar cele non-bizare cu tulburarea delirantă. Numai că atunci cînd psihiatrii au fost invitați să cuantifice „bizareria” unei idei, concordanța între evaluatori a fost atît de diferită, încît termenul a fost abandonat.
Societățile multiculturale fac și mai greu de trasat o linie de demarcație. Pentru un credincios, ideea că Dumnezeu îi vorbește poate fi plauzibilă. Pentru alții (printre care și fizicieni), teoria multiversului sau existența unui număr infinit de cópii ale noastre în alte universuri este considerată posibilă. Conținutul credinței nu poate fi un indicator sigur de patologie psihiatrică. Este mai puțin important ce crede o persoană, ci cît sau cum crede. Contează cît investește emoțional în ea, cît se implică în acțiuni legate de acea convingere și cît persistă obsesiv asupra ei. Un individ care crede în extratereștri, dar nu se gîndește mereu la asta, nu vorbește la tot pasul despre extratereștri, nu acționează în baza acestei credințe și admite că se poate înșela nu poate fi diagnosticat cu tulburare delirantă.
O trăsătură esențială a delirului psihotic este „raportarea la sine”, cînd convingerea se referă la persoana în cauză care se simte vizată și amenințată. În contrast, teoriile conspirației sînt îndreptate spre lume, nu spre individ. Un exemplu celebru este cazul din 2016 de la Comet Ping Pong, cînd un bărbat convins de teoria „Pizzagate” a tras focuri de armă. Motivația lui a fost să salveze copiii de politicienii pedofili, și nicidecum că se simțea amenințat personal. Aici, acțiunea a fost inspirată de convingere și de simțul datoriei, nu de psihoză. În acel caz, omul citise pe Internet despre conspirația de la Pizzagate. Nu și-a putut scoate din minte pericolul în care se aflau copiii și, în calitatea lui de creștin și tată de familie, s-a simțit răspunzător să le ia apărarea. În plus, ar fi fost și plauzibil ca niște persoane sus-puse să fi fost implicate în activități pedofile.
Teoria conspirației are un mare potențial de distribuție, încă o caracteristică ce o scoate în afara gîndirii delirante. Ideile paranoice cu raportare la sine sînt mai puțin plauzibile și, nefiind împărtășite de alții, rămîn izolate și considerate psihotice, fiind neacceptate de membrii unei culturi sau subculturi. Internetul a amplificat enorm răspîndirea ideilor ieșite din comun. Astăzi, orice teorie poate găsi rapid adepți și poate genera o subcultură. Ceea ce face din evaluarea unui delir o întreprindere delicată și complicată.
Delirul apare ca o explicație personală a unei experințe subiective neobișnuite. Explicațiile delirante sînt adesea construite din elemente deja existente în cultură. Dacă acum trei secole o voce interioară ar fi fost interpretată ca mesaj divin, astăzi ar putea fi explicată ca semnal al unui dispozitiv implantat pe calea unui vaccin sau al unei tehnologii secrete guvernamentale.
Teoriile conspirației au existat dintotdeauna; totuși, prin propagarea lor amplă și rapidă, consecințele celor moderne pot fi grave. Dacă odinioară credințele despre OZN-uri erau inofensive, astăzi teoriile despre vaccinuri și guverne pot provoca refuzul imunizării și reapariția unor epidemii periculoase. Este din ce în ce mai greu să ținem pasul cu aceste teorii, care practic nu au limite.
Cercetările arată că persoanele atrase de teorii ale conspirației nu sînt mai puțin inteligente. Factorii relevanți par a fi nevoia de control, dorința de a se simți speciali, nevoia de certitudini și neîncrederea în autorități. Rolul „raționamentului preferențial” – selectarea informațiilor care confirmă ceea ce credem deja – este crucial. Paradoxal, acest tip de gîndire poate fi prezent la cei inteligenți și educați, care sînt mai abili în a respinge argumentele contrare.
Teoriile conspirației vînd certitudini în vremuri de criză și senzația că ești puternic și original, că tu ești cel care ai descoperit adevărul, în timp ce restul oamenilor sînt orbi. Cei care nu au încredere în ceea ce este acceptat de toată lumea ajung să caute explicații din surse aparte și ajung ușor la informațiile false de pe social media și Internet, mai ales cînd se face uz de raționamentul preferențial. Altfel spus, ei prețuiesc doar acele informații care le validează intuițiile sau convingerile anterioare.
În fond, fiecare dintre noi caută să reducă incertitudinea, să se simtă unic și să aparțină unui grup. Credința în conspirații este adesea expresia unor mecanisme psihologice normale, chiar dacă poate avea efecte nefaste. Limita dintre convingere neobișnuită și delir patologic rămîne subtilă, iar evaluarea ei necesită cunoștințe medicale, sensibilitate culturală și discernămînt. Într-o lume în care orice idee își poate găsi adepți, adevărata provocare nu este numai să stabilim ce este fals, ci să înțelegem cum și de ce oamenii ajung să creadă ceea ce cred.
Adriana Neagoe este medic psihiatru.
Credit foto: Wikimedia Commons
