Sigur, recomandarea de a „gîndi cu mintea proprie” are meritul ei. Ea înseamnă să nu te lași sedus de argumentele autorității sau de tendința de a imita curentele la modă. Înseamnă să compari soluții, să pui întrebări, să ceri argumente de la cei care îți oferă soluții, chiar, poate, în unele cazuri, să joci rolul „avocatului diavolului”, pentru a cerceta validitatea tezei contrare. Dar nu poți absolutiza așa-zisa „independență” a gîndirii. Ce-ar fi dacă, în loc să luăm medicamentele prescrise de medic, „am gîndi independent” dacă ele sînt sau nu potrivite? Ce-ar fi dacă, nepricepîndu-ne deloc la motoare, am „gîndi cu mintea proprie” felul în care ar trebui reparată mașina? Cînd mergem la avocat pentru un proces, la dentist pentru o durere de măsele, la un contabil pentru o chestiune financiară, la un specialist în chineză pentru a învăța limba chineză, nu recurgem la „mintea proprie” decît indirect, cînd decidem să apelăm la specialist. Sau, mai exact, ceea ce decidem „cu mintea proprie” este că avem nevoie de o expertiză străină de mintea proprie.
În general, lumea în care trăim este non-manifestă, dar în mod inegal. Pentru unii, cu efort și cunoaștere, a devenit mai transparentă. Sînt unii care, prin experiență, tradiție, efort îndelungat acumulat de generații, ajung să știe mai mult decît noi, în unele domenii, și să fie mai competenți în practici. Ar fi absurd să nu recurgem la referința lor și să nu le invocăm autoritatea. În plus, cînd cineva răspunde nu numai pentru el însuși, ci și pentru o întreagă comunitate (fie că a fost numit sau ales), a alege „să gîndească cu mintea proprie” în răspărul expertizei devine condamnabil și periculos.
Se pare de fapt că, la fel ca mulți oameni puternici la un moment dat, de azi, de ieri și de alaltăieri, și președintele nostru crede că „știe mai bine” decît experții; și mai ales – mi se pare – decît experții care îl contrazic sau îi pun la îndoială deciziile. În zadar, mai mulți (și nu dintre cei mai lipsiți de valoare) îi spun că e în eroare; președintele insistă – așa cum s-a întîmplat cu „legea Vexler” – și o face pînă în punctul permis de lege. N-are argumente bune, în plus – cum s-a întîmplat recent în privința numirii procurorilor marilor parchete – își „trimite în viitor” criticii, cînd ar urma să se constate că el, și nu acești critici, a avut dreptate. Or, acest argument „al viitorului” e foarte șubred: cu el poți închide gura oricui, căci viitorul e întotdeauna în ceață.
Trăim, în general, o perioadă cînd atît o parte a marelui public, cît și a politicienilor resping expertizele specialiștilor. De aici se nasc și celebrele teorii conspiraționiste și „științele alternative”. Și teoreticienii lor își îndeamnă adepții „să gîndească cu capul propriu”, ceea ce în cazul dat înseamnă să respingă așa-zisa „știință oficială”, recurgînd în schimb la „adevăruri alternative”. Nu cred că președintele Dan merge chiar atît de departe. Dar mi se pare plauzibil că domnia-sa crede că, bazîndu-se strict pe raționament și calcul și propriile intuiții, poate obține singur rezultate bune în domenii asupra cărora nu are o competență profesională autentică. În mod particular, el pare să creadă că poate micșora faliile din societate certîndu-și sau nesocotindu-și adepții și făcînd pe placul mai curînd al adversarilor. E o strategie extrem de discutabilă, ca să nu spun mai rău – avînd riscul de a nemulțumi pe toată lumea.
Oamenii de stat valoroși nu sînt neapărat cei care știu totul singuri (cine mai poate fi în acest fel în lumea noastră, atît de complexă?), ci aceia care știu să discearnă soluțiile optime într-o situație dată, ascultînd recomandările diferite ale experților și nu neapărat – și în primul rînd – pe ale celor favorabili. E nevoie aici, desigur, de mult spirit critic, de cunoștințe, de inteligență, de instinct politic. Dar se mai cere o calitate esențială, din păcate tot mai rară azi la oamenii puternici: un dram de modestie.
