Despre rolul arhitecturii s-a vorbit foarte mult, încă din Antichitate. Cele trei atribute ale sale, enunțate de Vitruviu, rezistența, frumusețea și utilitatea, au fost completate, de-a lungul veacurilor, de numeroase altele. Gaston Bachelard, în La poétique de l’espace, arată că spațiul locuit, fie că este vorba de casa copilăriei ori de locuințe unde ne-am petrecut ani din viață, ocupă în memoria afectivă un loc privilegiat, necesar asigurării continuității interioare a ființei. El devine un „topos” intim care ne populează visele, dar și reveriile.
Crearea și activarea reprezentărilor mentale a spațiilor reprezintă un mecanism studiat de arhitecți, urbaniști, sociologi, antropologi și psihologi în ultima jumătate de secol, iar cercetări independente au pus în evidență faptul că spațiile urbane lizibile și coerente devin repere (Kevin Lynch), iar locurile cu caracter tămăduitor, naturale sau antropice, pot restabili echilibrul interior (Stephen și Rachel Kaplan). Christopher Alexander insistă asupra faptului că „un oraș nu este un copac”, criticînd abordarea teoretică arborescentă care produce disocieri și segregări spațiale și propunînd o abstractizare mai elastică a orașului, sub forma unei țesături. Tot el, prin conceptul de pattern language, explicat în monumentala lucrare omonimă, argumentează că anumite configurații spațiale recurente susțin viața umană într-un mod profund. La rîndul lui, Christian Norberg-Schulz definește locuirea ca o relație existențială cu un loc anume unde putem să ne orientăm și cu care ne putem identifica.
O contribuție remarcabilă la aceste cercetări și puncte de vedere specializate vine de la jurnalista Amanda Lindhout. În volumul O casă în cer, autoarea narează experiența captivității sale în Somalia, insistînd asupra mecanismelor care au ajutat-o să supraviețuiască unei răpiri de 460 de zile, timp în care a fost maltratată și mutată dintr-un loc în altul, trăind cu incertitudinea existenței zilei de mîine și, uneori, dorindu-și moartea. Pentru a supraviețui și a nu claca psihic, în timpul celor mai cumplite experiențe, Amanda evada din realitate într-un univers pe care și-l proiecta ea însăși: „În mintea mea, construiam scări. La capătul scărilor, îmi imaginam încăperi. Acestea erau spații înalte, aerisite, cu ferestre mari, străbătute de o adiere răcoroasă. Îmi imaginam o cameră deschizîndu-se luminoasă către o alta, pînă cînd am construit o casă, un loc cu coridoare și mai multe scări. Am construit multe case, una după alta, iar acestea au dat naștere unui oraș, un oraș calm, strălucitor, lîngă ocean, un loc asemănător cu Vancouver. M-am așezat acolo și acolo trăiam, în deschiderea largă a cerului minții mele. Îmi făceam prieteni, citeam cărți și alergam pe o alee într-un parc de un verde intens, de-a lungul portului. Mîncam clătite stropite cu sirop, făceam băi și priveam lumina soarelui filtrată printre copaci. Nu era dor, și nu era nebunie. Era alinare. M-a ajutat să rezist”.
În cerul închipuit, spațiile Amandei Lindhout formau case coerente, cu trasee secvențiale (scări, succesiuni de camere), aflate într-o relație benefică cu natura (lumină, aer proaspăt). Dincolo de pereții caselor, orașul descris de Lindhout este un oraș lizibil, cu trasee, spații deschise, margini, puncte de interes care favorizează viața urbană a rezidenților. El nu este o aglomerare difuză, onirică, cu legități diferite, ci o structură clară, ușor de parcurs și de locuit, imaginată pentru a înlocui absurdul captivității, ale cărei reguli se schimbau de la o zi la alta, la fel ca spațiile detenției. Ferestrele mari, lumina filtrată, continuitatea dintre interior și exterior, succesiunea de camere sînt pattern-uri care apar spontan și în construcția mentală a autoarei. Spațiul nu este doar imaginat, ci și trăit, exact atunci cînd corpul fizic al autoarei era supus torturii. Această dimensiune experiențială transformă imaginarul într-un substitut funcțional al realului.
Implicațiile pentru arhitectură sînt semnificative. Dacă spațiul poate fi interiorizat și reactivat în absență, atunci arhitectura poate participa la constituirea unor structuri mentale durabile. O clădire se poate epuiza după utilizarea sa imediată, la fel ca un film prost pe care îl uiți a doua zi, sau, dimpotrivă, poate continua să existe ca model interior, ca reper, ca posibilitate de revenire, ceea ce antrenează consecința responsabilității arhitecturii față de utilizator. Aceasta depășește, evident, caracterul spectaculos, ineditul, performanța tehnică sau creativitatea rezolvării funcționale. Capacitatea spațiului de a fi memorabil, de a genera atașament, de a oferi repere clare și diferențieri perceptibile devine fundamentală. Spațiile care pot fi reținute și reconstituite mental sînt cele care pot susține individul chiar și în absența lor. În contexte dure sau nefamiliare, spațiul experimentat, descifrat și apropriat anterior devine resursă psihică prin capacitatea omului de a-l recrea. Casa trăită cîndva poate oferi adăpost interior. Orașul cunoscut poate deveni cadru de orientare într-o situație lipsită de sens. În lipsa acestor repere, individul este expus unei dezorganizări profunde, uneori ireversibile.
Cartea O casă în cer, scrisă în 2013 de Amanda Lindhout și Sara Corbett, pe care vă invit să o citiți, pledează pentru ideea că arhitectura nu este doar „jocul savant, corect și magnific al volumelor asamblate sub lumină”, cum o definea Le Corbusier, în 1923. Ea participă la configurarea modului în care oamenii pot rezista în situații-limită. Arhitectura în care oamenii se regăsesc continuă să fie locuită mental. Ea nu dispare odată cu înstrăinarea, ci rezistă ca structură interioară a sinelui, ce poate face, în anumite condiții, alături de credință, de structurile familiale și sociale, diferența dintre viață și moarte, și nu oricum. În timpul torturilor, casa din cer, cu arhitectura sa bună, benefică, i-a permis autoarei nu doar să se sustragă contingentului. Privit de sus, de la ferestrele sale mari, zbuciumul lumii în care era ea însăși captivă se releva în toată precaritatea și lipsa de speranță a tuturor protagoniștilor implicați, fie ei călăi sau victime. Doar la adăpostul cadrului benefic al unei arhitecturi tămăduitoare, așa cum ea însăși povestește, autoarea a putut să-și păstreze integritatea sinelui și să găsească resurse pentru iertare. În fond, ce ne-am putea dori mai mult de la arhitectură ori de la noi înșine?
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
Credit foto: Wikimedia Commons
