Trăiesc într-un mediu (cel universitar) unde loialitățile și trădările se succed, în dinamica vieții, cu viteza imaginilor unui film trecut pe funcția fast-forward. Sînt niște „umbre pe pînza vremii”, ca să-l citez pe Eminescu, mereu mișcătoare, mereu instabile. Cred că doar în sfera politicii le mai vezi la fel de volatile. Explicațiile vin desigur din specificitatea zonei academice. Ca și în segmentul politic (numai că pe paliere diferite: politicienii au obsesia puterii, pe cînd universitarii trăiesc compulsia recunoașterii, două lucruri distincte, deși ele ar putea fi văzute în mod eronat, de unii, drept similare), în lumea academică, vasalitatea și suzeranitatea nu reprezintă condiții eterne ale aparținătorilor sistemului. Sînt interșanjabile. Suzeranul de astăzi este vasalul de ieri, iar vasalul de azi e suzeranul de mîine. Ca atare, disperat să obțină cît mai curînd statutul excelenței, marginalul nou-sosit (adesea „nou-sosit”, ironic, tocmai prin mărinimia și sprijinul „vechiului-sosit”) va trece rapid de la loialitate la trădare, sacrificîndu-și magistrul pe altarul întunecat al afirmării personale, acolo unde, după principiul vaselor comunicante, extins la nivelul întregii istorii, și magistrul își jertfea odinioară, probabil, mentorul, din aceleași motive (clocotitor) concurențiale.
Chiar duri, termenii lui Hegel (din Fenomenologia spiritului) de „stăpîn” și „sclav” (herr/knecht) se dovedesc grăitori în contextul de față. În interiorul binomului „stăpîn/sclav”, „sclavul” dezvoltă „conștiință-de-sine” în ritm accelerat, gîndind așa: tu („stăpînul”) exiști pentru că eu („sclavul”) exist și, prin urmare, suzeranitatea ta se legitimează prin vasalitatea mea, ceea ce înseamnă, dincolo de posibilitatea oricărei îndoieli, că locurile noastre în paradigma generală a ființării pot fi schimbate fără a schimba totodată și reprezentările lor, adică, pe scurt spus, eu am dreptul de a dobîndi suzeranitatea, iar tu ai opțiunea de a primi vasalitatea. Suzeranul se descoperă astfel subit expulzat din privilegiile sale efemere de către vasal, în virtutea unui silogism perfect demonstrabil și acceptabil, fie (el, principiul) și așezat, ab origine, pe un viciu de amoralitate structurală.
Narațiunea universitară (cam ca orice altă narațiune de altfel, dacă vom sta să judecăm bine) decurge în această manieră de la începuturi pînă în prezent. Nimic nou, la prima vedere, în dihotomiile sale compeționale. Totuși, privind atent dualitatea antinomică suzeran-vasal și trecînd dincolo de stereotipurile funcționalităților ei, cred că am avea ocazia distingerii unor nuanțe interesante. Noțiunile-cheie aici sînt loialitatea și trădarea. Vasalul le exercită succesiv asupra suzeranului, iar suzeranul le primește de la vasal. Percepția suzeranului (legată de cele două acțiuni) este inevitabil ruptă în două falii diametral opuse: el prețuiește actul loialității și detestă gestul trădării. Toată cultura tradițională a umanității va susține, fără echivoc, ipoteza de mai sus. Dacă vom îndrăzni însă să sugerăm contrariul? Carevasăzică suzeranul detestă actul loialității și prețuiește gestul trădării. E oare imposibil ca lucrurile să stea așa? Nicidecum, aș îndrăzni să afirm. Să încercăm să facem un exercițiu de obiectivitate și să așezăm amănuntele într-o perspectivă a clarității.
Cumva paradoxal, loialitatea persistentă va neliniști. Undeva, în adîncul subconștientului, suzeranul știe că va fi trădat și așteaptă, cu o anumită resemnare, ca faptul să se întîmple. Trădător el însuși cîndva, ritualul ingratitudinii nu-i e necunoscut și îl consideră un element natural din butaforia fatalității existențiale. În linii mari, suzeranul se raportează la insurmontabila trădare cu o inefabilă liniște interioară. Loialitatea împinsă dincolo de limitele firești, generate de concurența permanentă, poate crea anxietăți. Se va ivi, pe nesimțite, o sîcîitoare dilemă: ce se petrece oare cu acest „loialist” care pare să refuze ciclul natural al legii cuțitelor lungi? O asemenea atitudine îl poate speria și, prin determinare, împovăra pe stăpîn, inducîndu-i nevroze. Se va întreba, tulburat, ce dorește în fond sclavul bezmetic-loialist de la el? Recunoaștere eternă? Sprijin infinit și necondiționat? Adopție? Devotament în veac? Închinăciuni ritualice? Treptat, gratitudinea, nestrăbătută de fiorul dezicerii și abandonului, va constitui un motiv de îngrijorare pentru suzeran și sursa unor nestăvilite neliniști metafizice. Loialitatea va deveni o povară greu suportabilă psihologic. Trădarea, atunci cînd se va produce și dacă se va produce, va sosi pentru suzeran ca o eliberare.
Vasalul ingrat se va dovedi atunci personajul pozitiv, cel care va oferi suzeranului epuizat nesperata ieșire dintr-un lung prizonierat. Îi va prilejui revenirea la normalitate după supliciu. Ar trebui de aceea să reformulăm faimoasele cuvinte ale lui Cezar – „Și tu, Brutus?” – într-o notă actuală: „Hai odată și tu, Brutus!”.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar, Editura Junimea, 2023.
