Lumea se află în confuzie. Liniile care altădată despărțeau, nici măcar radical, Răul de Bine, ci măcar tolerabilul de intolerabil, s-au estompat aproape complet. În rolul Marelui Bătăuș mondial nu mai este doar Putin, ci și președintele SUA, Trump. Îi suduie deopotrivă pe inamici și îi ceartă pe aliați, îi ironizează pe cei pe care ar fi trebuit să-i protejeze sau alături de care ar fi trebuit să stea. Cît despre acțiunile sale... prea puțini mai sînt în stare să descifreze o coerență și un plan în ele! Și ce emblemă mai concentrată a confuziei se poate imagina în zilele acestea decît susținerea arătată lui Viktor Orbán de către Trump și Putin, spre a-l salva de la o profilată și chiar probabilă înfrîngere electorală? Unul îl trimite în Ungaria pe J.D. Vance, ultraconservatorul, recent convertitul la catolicism, agresiv și acuzator față de Uniunea Europeană, cel care acum un an își bătea joc de Zelenski, liderul unei țări martirizate și eroice. Celălalt – Putin – are discuții amicale cu ministrul de Externe maghiar, care îi comunică subsecvios ministrului de Externe rus că îi „stă la dispoziție” și îi divulgă conversațiile confidențiale avute la întîlnirile de vîrf ale liderilor europeni.
Și poate nu atît stricta convergență de atitudine între Rusia și America deranjează și uimește, cît faptul că ea contravine, de fapt, principiilor și intereselor fundamentale ale Statelor Unite. Căci acestea își făcuseră un scop – poate cam naiv și utopic – de a promova democrația și drepturile omului pretutindeni în lume. Iar acum, în conjuncție cu Rusia autocratică, susțin salvarea politică a unui conducător care și-a trădat principiile liberal-democratice în care și-a început cîndva, prin 1989, cariera politică și care a ajuns „trădătorul de serviciu” al UE... Mai există vreun sens în lume?
Ce ne-ar rămîne atunci nouă, care vedem și auzim asta și încă multe toate – nenorocitul de război din Golf, războiul aparent fără sfîrșit și atît de nemilos din Ucraina, amenințarea unei noi și masive crize mondiale a petrolului, reculul democrațiilor, frustrările celor defavorizați, aroganța celor puternici, bufoneriile sumbre ale lui Trump, dar și mizeria scandalurilor locale, cu un PSD care la fiecare două săptămîni mai găsește un motiv pentru a amenința că părăsește coaliția? Da, ce rețetă avem ca să nu fim copleșiți cu totul de neurastenie și de o greață paralizantă?
Să ne „adăpostim sub un zid micuț împotriva furtunilor”, vorba lui Platon. Cu alte cuvinte, cît timp mai putem și dacă mai putem:
– Să ne cufundăm într-un proiect sau o activitate care ne absoarbe cît mai complet și pe care îl știm important nu numai strict pentru noi înșine.
– Să citim cărți de istorie, notînd de îndată că epocile de mare confuzie au fost numeroase de-a lungul timpului și că n-avem nici un monopol aici. Dar istoria, poate chiar modelul altora din trecut, ar putea să ne inspire să rezistăm sau măcar să ne învețe să tratăm cu dispreț timpurile, suind deasupra lor prin „lărgirea perspectivei”.
– Să încercăm să fim împreună cu prietenii și nu numai „virtual”. Împrejurările vieții, obișnuite sau dramatice, au întotdeauna grijă să ni-i împuțineze, așa că e cazul să arătăm un anume „oportunism” și să nu neglijăm ocaziile pe care încă ni le dăruie zeii.
– În general, să nu ne precupețim de a fi cu cei pe care îi iubim: azi, mai curînd decît mîine și mîine mai curînd decît poimîine sau răspoimîine. Nimic nu-i mai banal, dar și mai insuportabil uneori decît faptul că trecutul e irecuperabil.
– Și, firește, să privim în jur și să observăm că, tîrîș-grăpiș și foarte capricios, a venit totuși primăvara. Corcodușii sînt albi de flori, magnoliile explodează în roșu și roz, coțofenele își recondiționează grijulii cuibul de anul trecut, pisicile le cercetează cu invidie și urcă pe acoperișuri, făcîndu-și și ele unele speranțe – vezi bine, deșarte, întocmai ca noi, bipezii...
Credit foto: Wikimedia Commons
