Aplauzele din Washington atunci cînd atacurile aeriene israeliene și americane au ucis liderii politici și militari de rang înalt ai Iranului au fost de înțeles. Și au fost, involuntar, revelatoare. Logica din spatele atacurilor care au decapitat conducerea Iranului nu este doar militară. Este constituțională. Ea presupune că liderul este regimul, că autoritatea este de ordin biografic și că uciderea omului poate distruge sistemul.
Această presupunere este falsă în cazul Iranului. Dar devine din ce în ce mai adevărată în cazul țării care o face.
Iluzia strategică este ușor de formulat. Planificatorii americani și israelieni au acționat ca și cum autoritatea Republicii Islamice ar rezida în corpurile liderilor săi, mai degrabă decît în instituțiile sale – ca și cum uciderea unui număr suficient de persoane potrivite ar putea distruge sistemul însuși. Îndepărtați-i, și regimul ar trebui să se clatine sau să se prăbușească.
Dar Iranul nu s-a prăbușit. Și nici nu s-a clătinat în mod decisiv. Republica Islamică a fost construită de la început pentru a supraviețui exact acestui tip de atac. Problema ayatollah-ului Ruhollah Khomeini în 1979 nu a fost pur și simplu cum să preia puterea, ci cum să o instituționalizeze. Doctrina Velayat-e Faqih avea menirea de a garanta că autoritatea supremă rezidă într-o funcție, nu într-un corp muritor. Aceeași logică a stat la baza arhitecturii militare și de securitate redundante a regimului. E un exemplu de planificare a continuității guvernării de către un stat care se aștepta de mult la tentative de decapitare – și s-a pregătit în consecință.
Ironia e că Statele Unite par acum incapabile să recunoască principiul constituțional care face posibilă o astfel de reziliență, deoarece acest principiu este demontat în mod nesăbuit pe plan intern.
Este un principiu mai vechi decît libertatea. Înainte ca Constituțiile să se refere la drepturi, ele se refereau la supraviețuire. Cum poate o ordine politică să îndure moartea, incapacitatea sau dispariția conducătorului său fără violență, paralizie sau colaps? Teologia politică medievală a exprimat acest punct de vedere prin distingerea între corpul muritor al suveranului și corpul politic nemuritor al Coroanei. Ceea ce Ernst Kantorowicz a numit „cele două corpuri ale regelui” nu era o mistificare. „Regele a murit, trăiască regele” era o soluție practică la problema centrală a politicii: funcția trebuie să supraviețuiască omului.
Constituția SUA a moștenit acest imperativ. Alegerile sale regulate, mandatele fixe, separarea puterilor, vicepreședinția și regulile de succesiune nu sînt doar mecanisme de limitare a puterii. Ele sînt dispozitive pentru asigurarea continuității puterii. Articolul II răspunde la întrebarea formală privind succesiunea: în cazul destituirii, decesului, demisiei sau incapacității președintelui, puterile și îndatoririle funcției revin vicepreședintelui. Al 25-lea amendament a clarificat ulterior modul de gestionare a incapacității prezidențiale. Teoretic, sistemul funcționează.
Dar, chiar dacă succesiunea formală asigură ocuparea funcției, ea nu garantează că funcția își păstrează în continuare autoritatea, relațiile instituționale și mecanismul de guvernare care îi conferă relevanță. Acest lucru nu e nicăieri mai clar mai decît în SUA de astăzi.
Donald Trump nu guvernează în primul rînd prin prerogativele constituționale ale președinției SUA – atribuțiile care ar trece automat la vicepreședintele J.D. Vance –, ci prin intimidare personală, rețele de loialitate, dominanță teatrală și slăbirea sistematică a instituțiilor care altminteri ar funcționa independent de voința sa. El a atacat administrația publică, a concediat inspectori generali, a instrumentalizat forțele de ordine în scopuri personale și politice și a folosit agenții și oficii neutre pe post de instrumente de guvernare private. Acestea nu sînt abuzuri întîmplătoare. Sînt atacuri asupra infrastructurii impersonale care face posibilă continuitatea constituțională.
De aceea, răspunsul liniștitor – anume că Vance i-ar succeda – este inadecvat. Vance ar moșteni funcția. El nu ar moșteni autoritatea personală a lui Trump asupra unor parlamentari, donatori, patroni mass-media, procurori sau lideri străini timorați. El nu ar moșteni amestecul straniu de frică, dependență și atașament cultic prin care Trump a înlocuit guvernarea instituțională cu guvernarea personală. Această formă de putere nu este constituțională. Nu este transmisibilă. Nu poate fi lăsată moștenire prin amendament. Ea moare odată cu posesorul ei.
Aceasta e adevărata criză a continuității guvernării în America. Trump nu a concentrat doar puterea; el a hiper-personalizat-o. El a degradat structurile instituționale care permit statului să funcționeze fără el, înlocuindu-le cu forme de comandă care există doar în relație cu el.
Succesiunea există pentru că președinții sînt muritori, pentru că incapacitatea este posibilă și pentru că o ruptură neprevăzută se va petrece cu siguranță mai devreme sau mai tîrziu. Pe Trump însă îl interesează un alt fel de situație de urgență: criza falsă sau exagerată care autorizează încălcarea regulilor în prezent. O caravană de imigranți devine o invazie, o dispută juridică devine o tentativă de lovitură de stat. Crizele pe care le poate fabrica, manipula și exploata îi măresc puterea discreționară. Ele transformă legea în teatru și excepția în metodă.
Propria moarte sau incapacitate a lui Trump este singura situație de urgență care nu îl interesează, deoarece nu îi oferă nimic. Nu poate fi pusă în scenă pentru a obține un avantaj. Nu poate fi folosită ca armă împotriva unui adversar. Nu poate fi declarată în condițiile stabilite de el.
Pregătirea pentru acest tip de situație de urgență ar însemna consolidarea administrației publice, nu distrugerea ei, protejarea inspectorilor generali, nu concedierea lor, păstrarea independenței procuraturii, nu coruperea ei, și acceptarea faptului că logica de funcționare a statului trebuie să rămînă independentă de personalitatea conducătorului. Contradicția din centrul trumpismului este că guvernarea personalistă nu se poate pregăti instituțional pentru propria absență fără a se submina pe sine.
Iranul – oricît de represiv ar fi și oricît de detestabilă ar fi ordinea sa constituțională – încă înțelege un adevăr pe care America lui Trump îl uită: reziliența regimului depinde de separarea corpului conducătorului de corpul politic. Ironia e cruntă. În timp ce SUA poartă un război pe baza presupunerii că uciderea liderilor poate distruge statele, Trump se străduiește să facă această teorie terifiant de plauzibilă în propria țară.
E adevărat, în SUA, succesiunea e încă bine reglementată. Dar această reglementare funcționează doar dacă ecosistemul instituțional e încă funcțional. Chiar dacă SUA au fost clădite pe premisa că corpul politic supraviețuiește celui muritor al președintelui lor, Trump este președinte doar la timpul prezent. Spre deosebire de Republica Islamică, republica americană are acum doar un singur corp. Iar o ordine politică cu un singur corp nu îi poate supraviețui.
Stephen Holmes, profesor de Drept la New York University School of Law și bursier Richard Holbrooke la Academia Americană din Berlin, este coautor (împreună cu Ivan Krastev) al cărții The Light that Failed: A Reckoning (Penguin Books, 2019).
Copyright: Project Syndicate, 2026
www.project-syndicate.org
traducere de Matei PLEŞU
Credit foto: Wikimedia Commons
