Între Mircea Lucescu și restul lumii fotbalului românesc se instalase un soi de neînțelegere. Lucescu credea că nu se bucură de recunoașterea meritată și, invers, erau destui cărora nu le plăcea discursul lui despre sine și faptul că își aroga un soi de rol al patriarhului care poate spune orice oricui, poate intra în orice vestiar și se poate împrieteni chiar și cu Gigi Becali, poveste pe care dinamoviștii și rapidiștii o înghițeau cu gîlme. La dispariția lui Lucescu au apărut comorile pe care le deținea. Și principala a fost statura de creator de oameni și de relații umane. Rînd pe rînd, din toată lumea, s-a scurs către umbra lui recunoștința unui număr impresionant de jucători, antrenori, conducători. Din Franța pînă în Turcia și din Ucraina (și Rusia!) pînă în Italia, mulți l-au numit „educator”, „inventator”, „estet”. Lucescu a croșetat în aproape o jumătate de secol de condus echipe și suflete o lume proprie. Era greu în condiții normale ca limitele ei să fie cunoscute. Numai trecerea „dincolo” a putut desena harta ei, i-a putut trasa frontierele. Și atunci, da, ne-am trezit în fața unui personaj epocal. E firesc să fie așa. Cu Lucescu plecat și determinat în dimensiunile lui, două lucruri aș vrea să cred că mai putem descoperi despre el. Unul e Răzvan Lucescu, fiul. Felul în care s-a comportat și a arătat în aceste zile ale doliului este impresionant. A fost un om drept în fața valului de durere, a relaționat cu oricine – și au fost mii de oameni –, pe unii consolîndu-i el, a vorbit impecabil, a avut demnitatea unui președinte de mare stat. Cuvintele lui la întoarcerea către Salonic se tot învîrt în mintea mea. A evocat memoria tatălui drept, corect, fără patetisme, fără a cere emoție. Răzvan a fost un exemplu de cum trebuie să fim în astfel de momente. În fine, cred că dacă era invers, dacă oricare dintre noi ar fi plecat din această lume în aceste zile, Lucescu, care ne certa și nu accepta de multe ori să fie contrazis, ar fi făcut la fel cum am făcut noi cu el. Ne-ar fi descoperit dimensiunea bună, cea care rezonează dincolo de mărunțișurile de fiecare zi. Cît sîntem aici, ne luptăm, că poate așa iese un pic de progres. După aceea, ne împăcăm. Așa e făcută viața.
