Pe un cont străin de Instagram (care s-a dovedit a avea și o aplicație ce-și propune să ușureze conectarea dintre oameni) mi-a atras atenția următoarea formulare: ne plîngem de costurile ieșitului în oraș, dar nu ne întrebăm care ar putea fi cele ale statului în casă. Evoluția accelerată a tehnologiei și, mai ales, apariția rețelelor sociale au schimbat modul în care oamenii se cunosc, comunică și interacționează. Timpul propriu-zis consacrat socializării nu dispare, ci se mută în online și, din ce în ce mai des, comunicarea este înlocuită de scrolling-ul nesfîrșit. Pandemia a dus și ea la scăderea interacțiunii directe, la izolare și lucru de acasă, iar obiceiurile sociale nu au cunoscut o revenire completă după ce pericolul a trecut.
Conform American Time Use Survey (ATUS), în perioada 2003-2023 timpul petrecut cu prietenii (interacțiuni față în față) a scăzut de la o oră pe zi (în 2003) la sub 20 de minute (în 2023). În Europa, scăderea e mai puțin abruptă – cam cu 25-30% în 20 de ani, față de 65-75% în SUA. Asta pentru că în statele europene există o infrastructură mai prietenoasă pentru socializare, mai multe cafenele, parcuri, piețe. Chiar și revenirea de după pandemie a fost mai accentuată în Europa. Cei mai afectați de epidemia de singurătate sînt tinerii între 15 și 29 de ani – studiul american arată că petrec acum cu 45% mai mult timp singuri decît în 2010 (an în care rețelele sociale au explodat).
Deconectarea socială are urmări nu doar emoționale, ci și biologice. Adevăratul cost al statului îndelungat în casă este sănătatea noastră – crește riscul de boli cardiace, de infarct, de demență, scad imunitatea și mobilitatea organismului. De multe ori, problema nu e că oamenii ar fugi de conectare, ci că mecanismele menținerii ei s-au defectat încet. Relațiile cu oamenii pe care nu-i mai vezi în viața reală se erodează, vorbele schimbate în scris sînt tot mai puține și mai rare, acel „să organizăm o întîlnire, să mai recuperăm” devine un mit. O aniversare, un eveniment, o cină la care lipsești pentru că nu ai timp vin cu riscul de a nu mai exista un „altă dată” pentru care să fii disponibil.
Peter Strang, profesor la Departamentul de Oncologie-Patologie de la Karolinska Institutet din Suedia, una dintre cele mai prestigioase universități de medicină din lume și un important centru de cercetare academică, a lucrat vreme de decenii cu pacienți pe moarte. A tras niște concluzii legate de modul în care oamenii gestionează efectele pe care concretețea sfîrșitului vieții le produce. Strang afirmă că mulți pacienți confruntați cu perspectiva morții întîi devin foarte anxioși legat de timpul scurt pe care-l mai au, apoi par calmi și împăcați. Încercînd să afle motivul, respectivii au mărturisit că au niște viziuni, pe patul de moarte, în care cei dragi, deja plecați de pe lumea asta, se întorc pentru a le ține companie și a-i ajuta. A interpretat acest fapt în strînsă legătură cu dorința de a aparține unei comunități – ea este atît de puternică, încît căutăm pe cineva cu care să împărtășim pînă și experiența morții. În cartea To belong. A study of loneliness and community, apărută în 2014, Peter Strang a argumentat ideea potrivit căreia – dat fiind că în trecut a fi parte dintr-un grup îți oferea securitate și o șansă în plus la supraviețuire – acum avem mecanisme înrădăcinate de a căuta companie și a evita singurătatea.
Lena Dahlberg, cercetătoare la Karolinska Institutet, face o diferențiere între singurătate socială, izolare socială și singurătate emoțională. Primul termen, singurătatea socială, implică lipsa unei conexiuni cu prietenii și cunoștințele cu care formezi o comunitate, chiar dacă ți-ai dori acest lucru. Faptul că unii oameni au mai puțini prieteni și sînt mulțumiți de această situație ține mai degrabă de izolarea socială decît de singurătate. În cazul singurătății emoționale, simți lipsa unei persoane căreia să i te confesezi cu adevărat – iar asta se poate întîmpla și dacă ai o rețea stufoasă de „contacte”. Numărul de persoane cu care te afli în contact nu exclude singurătatea pe care o poți resimți.
La cîțiva ani după mutarea mea în București, blog-urile țineau locul rețelelor sociale de acum. Pentru mine au fost, fără îndoială, un antidot pentru singurătate. Mi-a fost greu să-mi găsesc prieteni în viața reală, formați într-un mod similar cu mine, și nu stăpîneam încă nici uneltele de căutare a unui „trib” propriu. În ciuda unor surprize plăcute (oameni cu care păstrez relația online și uneori offline pînă azi), atît blog-urile, cît și rețelele sociale pot fi înșelătoare la capitolul „prietenie”. Cu vîrsta, am învățat să numesc „contactele” drept ceea ce sînt: oameni pe care îi am pe rețelele sociale, cu care am schimbat, poate, cîteva cuvinte în scris, cu care am și colaborat de la distanță în diverse proiecte, fără să ne vedem la față, dar pe care nici nu îi cunosc, de fapt.
Pandemia a venit pentru mine cu peste doi ani de stat în casă aproape exclusiv, într-un moment în care abia mă angajasem la Dilema și nu reușisem încă să mă integrez ori să-mi cunosc colegii foarte bine. Izolarea nu m-a deprimat, prietenii mei cei mai buni erau, în general, în alte orașe sau țări, nu simțeam lipsa cuiva. Toată perioada asta mi-a afectat însă imunitatea (de atunci am avut nenumărate răceli) și condiția fizică. Mi-a fost foarte greu să mă readaptez la o viață socială, să am răbdare să ascult pe cineva pînă la final sau să nu mi se pară totul prea zgomotos și aglomerat. Partea bună este că am devenit foarte selectivă cu evenimentele și persoanele din jur și le evit cît pot de mult pe cele care mă storc de energie, mă plictisesc sau mă agasează în vreun fel. Mă izolez social de bunăvoie, de multe ori, dacă ar fi să mă întorc la clasificarea făcută de Lena Dahlberg, dar, din fericire, am cîteva persoane cărora să mă pot confesa, așa încît să nu mai trec, ca-n tinerețe, printr-o singurătate emoțională care să mă ducă în contexte nepotrivite.
Credit foto I. Spasic: Flickr
