Probabil e prea devreme pentru optimism, dar e tot mai evident că valul mondial de populism trece printr-o perioadă dificilă. Indiferent dacă e de inspirație trumpistă sau are un specific național foarte pronunțat, curentul antidemocratic și izolaționist-egoist care a definit lumea în ultimii zece ani și amenința sǎ o schimbe cu totul suferă un recul semnificativ.
Primele semnale veniseră acum un an de zile din Canada care, în fața presiunilor absurde ale administrației Trump, a decis să își pună soarta în mîinile unui nou guvern liberal, deși cu doar o lună înainte un asemenea scenariu părea operă de ficțiune. Au fost și în Europa semne: chinuitele alegeri din România, recenta înfrîngere în Italia a propunerilor de modificare a Constituției susținute de Giorgia Meloni sau localele din Franța unde dreapta radicală a arătat că încă nu poate convinge.
Înfrîngerea de săptămîna trecută a lui Viktor Orbán are însă toate semnele unui moment de cotitură. Pendula s-a oprit și dă semne că ar putea schimba direcția.
Inventator al „iliberalismului” ca teorie și practică politică, Orbán a fost un fel de sfînt patron al izolaționiștilor. Privit cu admirație și cultivat de mișcarea MAGA, inspirație pentru regimuri dictatoriale care abia se instalează (Georgia), model pentru mișcări politice cu retard istoric (comuniștii moldoveni), prieten cu Netanyahu și curea de transmisie pentru dictaturi ca cele rusă și chineză, Orbán și-a clădit de-a lungul anilor imaginea unui deschizător de drumuri pentru orice ambițios incomodat de valori democratice.
E foarte greu să îi negi fostului premier al Ungariei un oarecare talent politic. Nu ar fi reușit altfel să stea douăzeci de ani la putere, dintre care 16 consecutivi. Viktor Orbán a arătat că, adoptînd o strategie alternativă, poți proiecta o imagine supradimensionată pentru o țară a cărei relevanță în termeni de populație, economie sau armată e totuși minoră. Și tot el a arătat că, indiferent de cîte resurse ai la dispoziție și cît de strălucitoare e strategia, jocurile de percepție au termen de valabilitate limitat.
În absența unui avans al nivelului de trai și sfidînd orgoliul unei populații care s-a descoperit, probabil cu enervare, obligată să strige din nou pe străzile Budapestei „Ruszkik haza!” („Rușii acasă!“) la 70 de ani de la Revoluția antistalinistă maghiară, Orbán a suferit o înfrîngere care nu lasă loc de nuanțe.
Banii publici, media aservite, intervenția rusească, CPAC, J.D. Vance – nimic nu l-a ajutat. Ungurii s-au simțit umiliți să își vadă țara tot mai des comparată defavorabil cu vecinii în topurile corupției și sărăciei și pusă la remorca cinismului lui Putin despre care chiar și cei mai înfocați suporteri ai FIDESZ știau că nu dă doi bani pe Ungaria, dar o folosește cinic pentru destabilizarea Uniunii Europene.
Orbán a arătat limitele populismului. Ani de zile de teste au dovedit că, în afară de a fi o exprimare politică a unor frustrări, curentul ăsta nu are de fapt soluții și singura lui constantă e încăpățînarea cu care sapă în gropi deja adînci.
Fostul de acum premier al Ungariei a avut însă un rol semnificativ în a sublinia slăbiciunile și, uneori, ipocrizia aranjamentelor internaționale curente. Spre exemplu, Benjamin Netanyahu a putut vizita liniștit Budapesta, la invitația omologului ungur, deși era pus sub acuzare de către Curtea Penală Internațională. În plan european, grație unor tratate scrise pentru alte vremuri, Orbán a putut bloca luni de zile ajutorul pentru Ucraina sau sancționarea Rusiei
Dacă e o lecție ce trebuie reținută din povestea acestui politician est-european cu ambiții supradimensionate, atunci aceea ar fi că ori de cîte ori un astfel de personaj se ridică în sondaje trebuie să ne întrebăm ce fel de infecție ne semnalează. Dincolo de oportunismul care i-a caracterizat cariera politică, Viktor Orbán a instrumentalizat frici populare de care orice guvern sau instituție europeană ar fi trebuit să țină seama. Criza refugiaților e un exemplu – ceea ce părea extremism acum ceva vreme e aproape mainstream azi. Orbán a văzut asta mai devreme. Vulnerabilitatea energetică europeană e alt exemplu. Orbán a ales Rusia nu numai pentru că era ticălos și direct interesat de banii Moscovei, dar și pentru că alternativa europeană credibilă mai întîi nu a existat, apoi a fost oferită tîrziu, scump și cu sughițuri.
Viktor Orbán poate fi privit ca un virus care, netratat, a produs efecte. Unele ireversibile. Altele, am văzut în week-end-ul trecut, au primit necesarul medicament.
Orbán a fost și un avertisment: Europa și fiecare stat european în parte pot crea anticorpi sau pot aștepta pandemia.
