Sfintele Paști îmbină Patimile cu lumina Învierii, durerea cu bucuria, suferința cu speranța. Acum mulți ani (vreo 12), am realizat și o echivalență mai riscantă: dramatismul și comedia! Nu e vorba de doctrina evanghelică, ci de o antologie istorică de vorbe și întîmplări care adaugă morții și o laică notă de subsol cu efecte minor consolatoare... Iată ce-am scris atunci.
Una din vorbele preferate ale lui Mircea Dinescu, o vorbă care, de altfel, m-a scos din minți în cîteva rînduri, este: „Să nu ne patetizăm!”. Amestec de relativism autohton, împăciuitorism tandru, umor strămoșesc și iresponsabilitate bonomă, vorba lui Mircea are, totuși, metafizica ei. Ea avertizează asupra pericolului de a lua lucrurile prea în serios. Mai ales lucrurile foarte serioase. Grave. Patetice. Lucrurile, mă-nțelegi, cu care nu se glumește. Ca, de exemplu, moartea. Glugă neagră, coasă ascuțită, suferință, lacrimi, drum fără întoarcere, trecere în neant – cam astea sînt atributele și conotațiile obștescului sfîrșit. Ce e de rîs? Ei bine, oricît ar părea de ciudat, perimetrul morții lasă destule portițe de scăpare pentru buna dispoziție. O bună dispoziție cinică uneori, dar nu neapărat blasfematoare sau nesimțitoare. Umorul negru, hazul de necaz sînt forme legitime de apărare împotriva incomprehensibilului, a ireparabilului, a inevitabilului. Omenescul își face sieși onoarea de a nu se lăsa demolat cu una, cu două. Rezistă, contrează, opune fatalității deriziunea.
Nu e nevoie, întotdeauna, de mari finețuri speculative ca să dezamorsezi teroarea sfîrșitului. Echivalențe „folclorice” ale verbului „a muri” reușesc, cu mijloace foarte simple, această performanță. „A da ortul popii” – iată o formulă care transformă tranzitul într-o măruntă birocrație vamală. Accidentul mai curînd rizibil e semnalat prin expresia „a lovi găleata” sau „a da colțul”. Francezii preferă „a-ți sparge pipa”, iar în ceea ce unora li se pare „sumbra” Germanie, proliferarea unei terminologii mai curînd comice, cînd se încearcă atenuarea dramatismului funerar, e spectaculoasă. „A muri” se poate „traduce” prin: „a-ți pune costumul de lemn”, „a închide umbrela”, „a sări în ladă”, „a renunța la lingură”, „a scăpa de impozite”, „a coborî un etaj”, „a pune ochii pe zero”, „a vedea ridichile dinspre rădăcină” etc. Dar rîsul nu e numai un „comentariu”, cu efect compensator, al morții. Poate fi cauza ei. „A muri de rîs” a fost, uneori, mai mult decît o metaforă. Pietro Aretino, notoriul scriitor italian din secolul al XVI-lea, a rîs, la o petrecere, cu atîta poftă (după ce a auzit o povestioară deocheată), încît, lăsîndu-se pe spate, s-a răsturnat cu scaunul, s-a lovit la cap și a murit pe loc. În culmea bucuriei a sfîrșit și Sofocle. Aștepta rezultatul unui concurs de poezie și, aflînd că a cîștigat, „a lovit găleata” euforic.
Umorul e, adesea, „ultimul” cuvînt al muribundului. Medicului care îl încuraja recitînd o amplă listă de simptome favorabile, Alexandre Pope îi spuse, cu suflarea de pe urmă: „Așadar, mor de prea multe simptome bune! Mor vindecat”. În cheie englezească, a răspuns și Palmerstone mai puțin optimistului său medic: „Să mor? Dar, doctore, e ultimul lucru pe care am de gînd să-l fac!”. Nu întotdeauna umorul e voluntar. Numa Pompilius a cerut să nu se arunce vin peste cenușa trupului său, așa cum o cerea ritualul. Se temea să nu ajungă beat în Cîmpiile Elizee. Exemple amuzante de acest tip sînt nenumărate. (Unele se pot găsi în cartea Isabellei Bricard, Dicționarul oamenilor celebri în fața morții, trad. rom. Editura Albatros, 2001). Dar nu numai celebritățile au parte de finaluri hazoase. Se povestește despre un bricoleur trăsnit (Charles-Henri Couvreux) că și-a construit o ghilotină domestică, după care, încîntat de reușită, și-a făcut testamentul și și-a tăiat capul.
Moartea se intersectează cu toate „categoriile” vieții: iubirea, puterea, tristețea, extazul, trădarea, plictiseala, hazardul, credința, disperarea, împlinirea, absurdul. În multe cazuri, ea survine în circumstanțe stupefiante, provocate, parcă, de ironia, de spiritul hîtru al unei zeități ludice. Iată, de pildă, cum a murit Eschil. Făcea plajă, undeva în Sicilia, cînd pe deasupra lui a trecut în zbor un vultur, cu o broască țestoasă în gheare. Ca să-și poată devora prada, vulturul trebuia să-i spargă carapacea, azvîrlind-o peste un corp tare. Chelia strălucitoare a marelui dramaturg a fost „piatra” aleasă pentru această manevră culinară. Vulturul a slobozit, la timp, broasca, iar Eschil a murit deîndată, cu țeasta crăpată. Cum putem lua în serios o asemenea suprarealistă întîmplare? Cum e cu putință să fii omorît de o acvilă, care îți aruncă în cap o broască țestoasă? Haida de! Să nu ne patetizăm!
Credit foto Eschil: Wikimedia Commons
