Un sondaj Gallup din februarie a evidențiat că România este singura țară europeană în care Donald Trump are o percepție net pozitivă (11 procente este diferența între pozitiv și negativ). În rest, în opinia „popoarelor” din interiorul Uniunii Europene, președintele american „iese pe negativ”, cum s-ar spune. Cercetarea la care am acces nu merge în profunzime, nu explorează motivații. Așadar iau ca atare rezultatele ei și adaug ce observ eu, în mediul în care trăiesc. În fața fenomenului simpatiei și antipatiei românești față de impetuosul președinte american, am ajuns la concluzia că un compatriot de azi îl susține pe Donald Trump din trei mari motive.
Primul motiv ar fi oportunismul politico-strategic, calculul rece și – o spun limpede – patriotic. În fond, Trump este președintele Americii, este un președinte atipic, extrem de subiectiv și schimbător, egoman, anti-instituțional, pentru care loialitatea față de persoana lui este esențială. Nu noi l-am pus președinte, nu noi o să-l dăm jos, prezența lui în această postură de putere globală este, pentru noi, un dat cu care trebuie să lucrăm cumva. Ideea că îl disciplinăm noi, că îi arătăm noi lui, că îi putem aplica unele corecții pedagogice e stupidă. E mai util, din perspectiva interesului național, să mă gudur pe lîngă el și să-i accept toate țîfnele. De ce? Pentru că numai America ne poate asigura cît de cît securitatea în acest context regional teribil. Te uiți în jur, calculezi, vezi că UE nu are un profil militar-strategic suficient de puternic cît să descurajeze, la o adică, Rusia, inamicul nostru principal, și, atunci, stai aproape de singurul care o poate face. E drept, pînă ieri, știam că America poate și vrea să descurajeze Rusia. Azi nu mai știm dacă vrea sau nu, dar știm că poate și pariem pe asta. Unii dintre susținătorii lui Trump pariază pe el cu inima strînsă, alții cu toată încrederea. Cert este că acest gen de opțiune, acest gen de susținere pentru Trump este și a celor care decid politica strategică a României. Nu pot să zic că e un calcul greșit, după cum n-aș fi nici atît de sigur că e corect. E un risc aici, pentru că Trump – un președinte instinctual și irațional, care crede mai degrabă în sentimentele lui decît în calculul strategic – îl simpatizează sincer pe Putin. Nu îl văd dispus să se încaiere cu el. Pe de altă parte, nici să rupem rîndurile în UE de dragul unui pariu atît de fragil nu pare prea inteligent. Oricît de slabă și de ipocrită este UE (că este și una, și alta!), ne e mai aproape cămașa decît haina. Astea sînt vremurile și e bine să știm că epoca certitudinilor a trecut.
Al doilea motiv pentru care un român îl poate susține pe Donald Trump este că dă de pămînt cu stîngiștii, că reversează agresiv politicile genderiste aberante, că zguduie un establishment care își impusese agenda prin toate mijloacele statale, mediatice și economice. Am scris adesea, aici, împotriva stîngii deznaționalizante, corecte politic, a cenzurii culturale grave pe care a impus-o, a reintroducerii proceselor de intenție foarte asemănătoare celor din anii comunismului, a obsesiilor antirasiste duse mult dincolo de antirasism, duse pînă la inventarea unui aberant rasism antirasist, a vînătorii de oameni și de reputații prin asmuțirea haitelor de activiști neisprăviți. Trump a venit împotriva lor, iată că îi și reprimă și mulți dintre susținătorii lui, de fapt, asta susțin.
După părerea mea, aceste două seturi de motive sînt legitime. Nici calculul oportunist, nici opoziția la ideologizarea forțată, la militantismul stîngist al zilelor noastre nu mi se par a fi îngrijorătoare pentru sănătatea societății noastre. Al treilea motiv, însă, mi se pare îngrijorător, ba chiar periculos: anti-europenismul și pro-putinismul.
Sigur că Trump are pe undeva dreptate: Europa s-a fleșcăit, s-a înstrăinat de sine, nu mai produce energie civilizațională, ci doar bunăstare flască, lamentație și o stranie bucurie a propriei dezeuropenizări. Europa nu mai e capabilă să se apere, nu mai e capabilă să fie un competitor economic pentru cei doi mari, nu mai e capabilă să își apere identitatea (e atît de înfricoșată de agresiunea ideologică încît nici măcar nu și-o mai afirmă!). Dar să nu uităm că slăbiciunea Europei nu e un motiv de îngrijorare pentru Trump. Dimpotrivă, e un motiv de bucurie. Omul agresează țările europene, le amenință, le impune tarife aberante, îl ține în viață pe cel mai puternic inamic exterior al Europei și îi cultivă intens pe toți cei care vor să facă praf Uniunea, din interior. Or, să-l apreciezi pe Trump pentru că ne detestă este, totuși, inacceptabil. Sînt oameni care îl iubesc pe Trump dintr-un fel de ură de sine. Psihopatologia urii de sine nu mai e deloc marginală în Europa și în România de azi, este o forță ideologică și politică semnificativă. Tot mai mulți oameni fac carieră publică și au susținere masivă înjurînd propria identitate. Cîți nu culeg aplauze pe Facebook cînd scriu cît de nenorociți sîntem, cît de oribilă e ortodoxia, cum nu însemnăm nimic, neam de pripas, nu sîntem nici măcar români, nici măcar latini, toți în jurul nostru sînt geniali, noi sîntem niște umbre închipuite, istoria noastră nu există, tot ce știm despre noi de la părinții noștri e o minciună? Ce succes formidabil au asemenea discursuri! V-ați gîndit vreodată de ce? V-ați gîndit vreodată că e posibil să ai o părere mai bună despre inamicul tău, despre cel care vrea să te distrugă, să te destructureze, să te facă praf, decît despre tine? Știm că e posibil ca ideile din mintea noastră să suprime cele mai elementare instincte de conservare și de supraviețuire. Foarte mulți români se urăsc pe sine crezînd cu asta că sînt inteligenți.
În acest curent de gîndire și simțire, Trump pescuiește foarte multă susținere. Vă promit că mai studiez fenomenul și vă țin la curent.
