Au trecut simulările, cu toate discuțiile legate de boicotarea lor. Profesorul X nu vrea să participe, boicotează. Dar stai, dacă e copilul său personal sau poate clasa la care e diriginte în situația de a da simularea, atunci nu e de acord cu boicotul. Dintr-odată, principiul se nuanțează. Se ajustează. Devine negociabil.
Aici apare prima fisură interesantă: nu în revendicare, care e legitimă, ci în coerența ei. Profesorii au motive serioase de nemulțumire – salarizare, lipsă de respect instituțional, incoerență legislativă, presiune birocratică. Toate sînt reale și, într-un fel, cronice. Și totuși, reacția nu mai seamănă cu o grevă clasică, limpede, asumată pînă la capăt. Seamănă mai degrabă cu o retragere fragmentată, contradictorie, uneori chiar intimă.
Boicotul devine selectiv. Participarea devine contextuală. Convingerile se aplică în funcție de proximitate: sînt ferme cînd e vorba de „sistem”, dar devin flexibile cînd e vorba de „ai mei”. E o dublă măsură care nu ține neapărat de ipocrizie, cît de o tensiune nerezolvată între rolul public și cel personal. Profesorul e, simultan, actor într-un conflict colectiv și părinte sau diriginte responsabil de parcursul concret al unor copii.
Dar această oscilație spune ceva mai dureros despre starea sistemului. Nu mai avem energia unei opoziții clare, ci oboseala unei participări forțate. Nu mai e vorba de „nu facem” sau „facem”, ci de un fel de a face pe jumătate. De a fi prezent fără a mai fi implicat.
Școala pare să funcționeze într-un regim de inerție generalizată. Profesorii predau, dar adesea cu sentimentul că efortul lor nu schimbă mare lucru. Elevii participă, dar implicarea lor e mimată, strategică, orientată spre bifarea unor etape. Instituția, la rîndul ei, continuă să producă proceduri, formulare, evaluări – un mecanism care merge mai departe chiar și atunci cînd sensul lui devine tot mai greu de identificat.
Această „grevă latentă” nu e declarată și nu are lideri. Nu suspendă cursurile, dar suspendă, încet, motivația. Nu produce un conflict vizibil, dar erodează zilnic încrederea. E mai greu de gestionat tocmai pentru că nu e explicită: fiecare participant pare să-și facă datoria, dar ansamblul nu mai funcționează ca un întreg coerent.
În acest context, dublul standard al profesorilor devine simptom, nu cauză. E semnul unei profesii care nu mai reușește să-și alinieze valorile cu practicile. Care știe foarte bine ce nu funcționează, dar nu mai găsește resursele – sau poate cadrul – pentru a acționa unitar. Între solidaritate și responsabilitate individuală, între protest și grijă concretă apare o zonă gri în care fiecare negociază cu sine.
Poate că problema nu e că profesorii nu sînt consecvenți. Poate că problema e că sistemul însuși nu mai permite consecvența fără costuri personale semnificative. A boicota complet înseamnă a risca exact acolo unde miza e mai mare: în relația directă cu elevii. A participa complet înseamnă a valida tacit un mecanism perceput ca nedrept. Între aceste două opțiuni, apare inevitabil compromisul. Iar compromisul, repetat suficient de des, devine normă.
De aici și senzația că școala nu mai e în criză, ci într-o stare de uzură prelungită. Nu se rupe, dar nici nu mai ține cu adevărat. Nu se oprește, dar nici nu mai convinge. Funcționează, dar fără zvîc. Poate că aici e și forma cea mai perfidă a crizei: nu mai izbucnește în scandaluri spectaculoase, ci se așază în gesturi mici de resemnare. Cînd toți își fac, într-un fel, treaba, dar nimeni nu mai crede cu adevărat în rostul întregului, școala nu se prăbușește. Se subțiază. Și, subțiindu-se, riscă să devină doar decorul administrativ al unei educații tot mai absente.
Într-un fel, adevărata întrebare nu mai este dacă profesorii au dreptate să fie nemulțumiți. Nici dacă elevii sînt dezinteresați – adesea sînt. Ci dacă mai există un punct comun în care toți acești actori cred suficient cît să iasă din această retragere difuză.
Pînă atunci, școala continuă. Dar înaintează?
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.
