Există o celebră și aparent simplă definiție a politicului, datorată nu mai puțin celebrului Carl Schmitt, critic pătrunzător al liberalismului, adept pentru cîțiva ani al lui Hitler, totuși rămas indispensabil pentru filozofia politică: politicul (sau poate esența sa) constă în arta de a distinge prietenul de dușman. Am ști deci ce este politicul, s-ar zice, și chiar am ști să arătăm cine este și cine nu este un om politic veritabil. Cu condiția să clarificăm cine sînt și cine nu sînt prietenii noștri autentici într-o anumită conjunctură.
Se știe: o bună definiție trebuie să se asigure că termenii cu care definim sînt mai clari și mai cunoscuți decît termenul care este definit de ei; altminteri, se ajunge la ceva de tipul a încerca să vezi întunericul prin beznă. Or, multă vreme am asumat că a clarifica termenii respectivi nu avea de-a face cu acest model.
În cazul nostru, a părut mult timp că știm destul de bine unde sînt reperele principale și cine sînt inamicii măcar principali și cine sînt, dacă nu prietenii definitivi, măcar aliații. În orice caz, în timpul Războiului Rece era destul de clar: prietenii noștri erau deopotrivă prietenii libertății, ai drepturilor omului și tot așa. Contururile nu erau întotdeauna rigide și nete, dar totuși, cu o bună aproximație definiția funcționa. Era Vestul contra Estului, luate desigur în sens metaforic și cumva simplificat, dar nu nerealist.
Și mai tîrziu, definiția politicului a funcționat în aproape aceiași termeni și bazîndu-se pe aproape aceleași distincții. Trecerea noastră la democrație, progresul social, economic, cultural, dechiderea societății presupuneau, în mare, aceiași dușmani tradiționali și aceiași prieteni. Nu întîmplător, am aderat la NATO și am intrat în Uniunea Europeană. Nu întîmplător, ne-am bazat pe anumiți aliați și ne-am ferit de ideile și de propaganda celorlalți. Lucrurile au mers, într-o bună aproximație, tot așa: prietenii și inamicii rămîneau bine separați, distincți. Lumea internațională (și reflectarea ei internă) mai avea contururi relativ nete și, chiar dacă adesea nuanțele n-ar fi trebuit să fie ignorate, știam mereu, în linii generale, încotro trebuie să ne îndreptăm și cine și unde ne sînt modelele.
Azi oare mai știm așa ceva? Sau criteriile s-au erodat, nuanțele au invadat pînza, ba chiar uneori culorile principale s-au inversat, ca atunci cînd se produce negativul unei fotografii?
Cine ne mai sînt prietenii, cînd cei mai mari și mai puternici dintre ei cooperează cu inamicul, în moduri nici măcar prea subtile, ci de-a dreptul vulgare? În era Trump nu mai poți fi sigur nici că ai aceiași aliați ca pe timpuri, nici aceiași inamici, nici aceiași prieteni. Trump și Vance îl susțin pe Orbán, premierul maghiar, care blochează fondurile pentru Ucraina, care luptă împotriva Rusiei neoimperiale, care e inamicul dintotdeauna al nostru și al libertăților. Deci Trump e inamicul libertăților noastre. Al independenței. Sau există limite ale acestei tranzitivități? Trebuie să separăm lucrurile, ni se spune. Să fim mai atenți. De acord, dar cum să stabilim noi criterii, cînd relativizarea plecată de peste Ocean a subminat aproape orice criteriu solid?
Și apoi, în ce fel să despărțim antipatia, oroarea chiar față de Trump și trumpism de admirația noastră veche pentru America? Cum vom reușim să nu confundăm clica servilă, cinică, coruptă și incompetentă din jurul actualului președinte cu instituțiile celebre ale marii republici, pe care le-am luat ca model și la care ne-am uitat cu entuziasm încă din tinerețe?
Sau în ce fel vom ști să rămînem prietenii Israelului, care luptă pentru supraviețuire și în acest război, ca și în atîtea altele de 78 de ani, fără a deveni totodată și prietenii lui Netanyahu și ai unora dintre miniștrii lui cvasi-fasciști? Trebuie s-o facem, altminteri riscăm să ne devină mai prieten fascismul teocratic al Gărzilor Revoluționare iraniene. Ferească Dumnezeu! Să desparți scopurile de mijloace deja nu-i ușor; dar poate și mai greu este să separi scopul just al supraviețuirii naționale a statului evreu de interesele private de supraviețuire politică și juridică ale premierului vremelnic, atunci cînd ele aleargă pe același drum un timp. Cum să fii, în zilele astea de confuzie, pro-sionist, dar împotriva actualului prim-ministru israelian? Și totuși, e necesar.
Carl Schmitt ar trece drept naiv în zilele noastre: el credea că definiția lui clarifica definitiv ceea ce este și ceea ce nu este politicul. O vedere ageră, un spirit atent și înțelept, capabil să privească deopotrivă în trecut și să anticipeze, în măsura posibilului, viitorul, ar fi putut descoperi cine sînt adevărații dușmani și cine sînt prietenii în istorie, în lumea internațională, în societate. Politicul, așadar, mai era posibil. Mai erau posibili și cei care să-l practice: oamenii de stat. Iar unii dintre ei puteau fi remarcabili, uneori chiar mari.
O epocă revolută.
