Am avut ocazia să admir cel mai lung gît din lume, aparținînd aceleiași ființe care poseda și cele mai lungi picioare din lume. Girafa, căci despre ea e vorba, neimpresionată de mulțimea celor care o priveau, pășea cu o grație desăvîrșită între înaltul grajd încălzit și vasta curte ce-i era destinată ei și suratelor ei, în grădina zoologică de la Praga. Ce minune să existe așa ceva, mi-am zis, parafrazînd celebra frază a lui Marin Preda care descrie reacția unui țăran la vederea acestei ființe incredibile: „Așa ceva nu există!”. Undeva, la intrarea în grădina zoologică, văzusem un afiș pentru copii, în care se punea un alt gen de problemă: „Cum ar fi să fii girafă?”. Deținerea unei girafe cere niște condiții complicate, s-ar putea spune că pe măsura frumuseții ei. În istoria grădinii zoologice din București nu pare să fi existat vreun exemplar, așa că, deși îmi imaginam că sigur oi mai fi văzut vreodată o girafă, am realizat că nu prea aș fi avut unde altundeva decît în filme sau la televizor. Trăim însă într-o lume a imaginilor, în care e foarte greu să mai știi ce ai văzut în realitate și ce nu.
La polul opus, un grăsan nemișcat vegeta sub apă, cu botul lipit de tulpina unui copac cu o porțiune sub apă. Părea un uriaș copil îmbufnat, cu ochii lui bulbucați închiși, supărat pe toată lumea. Cam la trei minute o dată, se punea brusc în mișcare. Se ridica dînd din labele lui scurte prin apă, scotea nările la suprafață și respira, pentru ca imediat să revină în poziția inițială, cu botul turtit de tulpina copacului. De fapt, se pare că dormea, iar mișcarea aceea ciclică spre suprafață era un gest reflex, normal la hipopotami, care au obiceiul să doarmă sub apă. Un altul făcea ture de bazin, săltînd în sus și-n jos, în ciuda imensității sale de carne, amintind și el de exuberanța unui copil. Privite, aceste animale par nostime. Dar știm foarte bine, tot de la televizor, cît de periculoase pot fi. Este, se zice, mamiferul care face cele mai multe victime în Africa. Un adevărat criminal în serie nevinovat. Nici hipopotam nu cred că am văzut vreodată.
Elefanți am mai tot văzut, la Zoo sau, evident, la circ. La Praga m-au impresionat însă în mod special gratiile din spațiile lor interioare. Niște bare de metal de cel puțin 15 centimetri diametru, care sugerau forța colosală a acestor animale pe care trebuie să le țină în siguranță. Ziua, însă, ele se plimbau pe afară, într-un spațiu foarte larg, de aproximativ un hectar, numit Valea Elefanților. Seara, pachidermele erau conduse în spațiul interior, destul de mare și el, în vreme ce o armată de îngrijitori, sub asigurarea gratiilor groase, umplea imediat curtea pentru a le strînge giganticele mizerii.
Chiar dacă nu era foarte cald afară, ursul polar n-a catadicsit să iasă în spațiul exterior, ascunzîndu-se vederii spectatorilor în răcoarea grotei amenajate pentru el. Am zărit doar o mică porțiune de blană crem și mi-am amintit de popularele cărți de joc cu animale din copilărie, cu care jucam „Război”. Stabiliserăm noi atunci că animalul cel mai puternic din acel set de 52 era ursul polar, pe care, de altfel, îl și botezaserăm „tonajul”. Cînd se întîlnea cu leul, ursul polar din cărți era declarat întotdeauna învingător.
Că veni vorba de leu, și el zăcea ca un mare leneș pe o piatră ca un tron uriaș, cu burta la soare, mișcîndu-și din cînd în cînd alene coada lui cu măciulie. Leoaica, în schimb, dădea ture pe lîngă marginile teritoriului lor „regal”, privindu-i pe oamenii și pe copiii care se apropiau curioși de gard. Dădea senzația că ea ar fi responsabila cu PR-ul, protejînd liniștea „șefului”.
Ca și altădată, maimuțele, mai ales cele mari, mi-au dat serios de gîndit prin cam grotesca lor asemănare cu noi. Nu doar la înfățișarea propriu-zisă, ci și la gesturi. E greu să te abții a le compara chiar cu indivizi cunoscuți, așa cum făcea Luciane, personajul feminin al lui Goethe din Afinitățile elective, pe cînd privea un album cu maimuțe. În locul unde mă uitam eu, o gorilă aduna cu sîrg crengi cu frunze verzi pe care și le punea de jur împrejurul umerilor. Nu înțelegea nimeni care putea fi ideea sau rezultatul acestei activități. Asta pînă cînd, la un moment dat, maimuța le-a lăsat brusc să cadă pe jos, parcă uitînd pur și simplu de ele. Dar nu gorilele mi-au făcut cea mai puternică impresie, nici chiar cea mare, cu părul de la urechi ușor încărunțit. Cu mult mai teribil, printr-un soi de caricaturizare involuntară a unui gen de om cunoscut (evident, fără vreo vină din partea bietului animal), mi s-a părut urangutanul cel cu blană portocalie. Poate dacă aș fi fost pus în situația să aleg, aș fi preferat mai degrabă să împart cușca cu leul.
Credit foto: Wikimedia Commons
