Mă distrează teribil ceva: Dilema publică cu o zi înainte de celebrul 1 Mai un Dosar despre vamaioți. Dacă mă caut la empatie să înțeleg de unde vine această distracție îmi aduc imediat aminte cum am ajuns prima oară în Vama Veche: din 2 Mai, oarecum rupt în fund și foarte tăiat pe tălpi.
Eram în liceu, intuiesc că era vara lui ’91 sau ’92, era vacanță, plecasem cu un coleg și o colegă și aveam în viață doar două scopuri: să facem nudism și să ne eficientizăm financiar de la o cazare din 2 Mai, care ni se părea foarte scumpă pentru că ne lăsa buget zilnic doar de două beri și o ciorbă la celebrul Dobrogeanu. Așa că ne-am îndreptat spre acel promis paradis fiscal. Beleaua pentru mine a fost transportul per pedes: din prima zi mă tăiasem crunt pe tălpi în sute, în mii, milioane de locuri încercînd să mă îmbăiez în mare printr-un lan de scoici, undeva pe lîngă Micul Golf, poate mai la stînga lui... Nu mai știu exact decît că mă încăpățînasem să înaintez, sperînd că era doar o barieră îngustă. S-a dovedit a fi o colonie de scoici cît un teren internațional de fotbal, toate aveau muchiile îndreptate spre cer și spre tălpile mele goale, iar deasupra mea apăsa un eu mult prea optimist că acel covor terorist se va termina repede, că apa joasă se va adînci brusc. Canci. M-am ales atunci cu o lecție de viață în cap, în tălpi cu o mulțime de fante în care putea intra tot nisipul plajelor românești și, mai ales, cu un uriaș respect pentru fachirii indieni care merg pe covoare de cuie.
Așa că drumul dintre ultimele localități ale litoralului românesc a fost în acel prim an mult mai lung și dificil pentru mine, dar, astfel, de neuitat. Ajunși la Vama Veche, ne-am repezit spre plajă. Am trecut inițiatic printr-un lan de porumb care prezenta multiple decorațiuni sub formă de fertilizanți ecologici cu hîrtie igienică în vîrf, văzînd de la distanță cele cîteva case vechi, grupate sub copaci suficient de bătrîni ca să le dea lor umbră și nouă speranța că vom putea dormi bine peste noapte. Ne-am perpelit ceva timp în soare și apoi am catadicsit să ne căutăm cazare.
Singura opțiune de cazare ca biznis era un șir de bungalow-uri, poate corturi, într-o curte de pe dreapta drumului cum mergi spre bulgari. În rest, puteai dormi doar la localnici. Afacerea cu cazarea îi aparținea Dianei (sper să nu greșesc), cea care a construit cîțiva ani mai tîrziu prima casă de pe plajă, în fața căreia a apărut apoi Ovidiu cu barul cu un bec deasupra, devenit Stuf Vama Veche. Diana n-avea loc pentru noi, dar îmi aduc aminte că în curtea aia l-am întîlnit prima oară pe Artan, îl văzusem la MTV, cu Perfectu’. Celebrul solist se lăfăia în condițiile de juma’ de margaretă ale locului.
Noi ne-am cazat peste drum, la un italian ajuns în România ca să cioplească piatră de prin carierele din munții Dobrogei, căsătorit în sat. Nu mai știu cum îl chema exact, dar l-am numit Gepetto. Dacă nu cumva vă mint, eu am dormit într-o cămară din care italianul scosese murăturile și încropise o laviță cam cît un lat de om. Încăperea nu avea fereastră sau mobilier, doar loc cît să îmi las geanta pe jos.
În sat nu erau restaurante, nu erau magazine, cred că am mîncat tot în 2 Mai, dacă am mai mîncat... Pe plaja virgină am citit întinși pe niște prosoape ceva gen EliadeIonescuCioran. Am vorbit cu niște clujeni docți care, de altfel, erau acolo la fel de nuzi ca și mine. Din vorbă în vorbă, am aflat cum că o cunoșteau pe o verișoară de-ale mele. Nu mai știu exact cum și cînd ne-am suit în tren la Mangalia, dar țin minte înghesuiala din vagon și că am citit aproape tot drumul de întoarcere, pe coridor.
M-am întors în Vama Veche ani la rîndul, ca un ritual. Prin ’94-’95, în jurul unui foc de tabără am auzit niște băieți necunoscuți cîntînd dintr-o chitară o melodie ce avea să fie șlagăr al formației cu același nume. Din anii de pace exterioară și de echilibru interior e de neuitat noaptea în care am ascultat pe plajă, într-un întuneric beznă, muzică de pe discuri de ebonită învîrtite de patefonul unui alt cuplu de prieteni dragi. Atunci eram cîteva zeci de oameni risipiți pe toată plaja, fiecare cu peticul lui de cer. Am rezistat, ani mai încolo, boxelor uriașe ale festivalului salvator. Am dormit în cort, în mașină, în pensiunile apărute ca ciupercile. Repetasem deja x ani de facultate ca să scap de armată și acolo m-au lovit mari întrebări existențiale, văzînd soldați întinși pe nisip, trăgînd foc cu foc în epava scufundată, pînă la urmă, cu artileria grea. Am mîncat de la inaugurare mici în prima cazemată transformată în locantă, șuberecuri de la localnici, clătite, hamsii, shaorme, rapane, pești de la toate plitele familiale și oportuniste posibile. Au fost ani în care mergeam „în Vamă” aproape în fiecare week-end de vară. Acum nu o mai fac deloc. Entuziasmul mi-a scăzut după ce s-a construit clădirea dintre Bibi și mare, s-a diminuat drastic cînd înghesuiala genera lupte între turiști și „mangalioți” și s-a prăbușit total cînd a fost betonată pista. Am mai trecut pe acolo doar ca să verific situația, ultima oară cu un prieten, regizor boem, cale de o omletă sleită.
Dar, după zeci de vizite ale locului, o să cumpăr ediția asta tipărită de Dilema și o să îmi ofer șansa să dau din cap și să zic, melancolic, refrenul-șablon #numaievamaceafost.
Cornel Brad este fotograf.
Legendă foto: Vama Veche, 2003
Credit foto: C. Brad
