În etica aristotelică, unde virtuțile sînt definite ca măsură justă, ca echilibru sau medie între exces și deficiență, viciul risipei nu e definit în sine, static, ci ca disfuncție în mecanismul gestionării unei resurse, ca dereglaj în economia lui „a da” (sau „a cheltui”). Dacă, într-un dozaj optim, „a da” produce virtutea generozității, carența lui duce la avariție, iar excesul la risipă.
Dincolo de definiția geometrică, polară a irosirii, există excese productive și cumpătări sterile. Opulența are, fără îndoială, rostul și frumusețea ei. Fără un oportun exces al mijloacelor de expresie, fără hiperbole și alte fertile „exagerări”, artele, literatura și o seamă de creații omenești ar avea doar de pierdut; nu ar mai exista barocul, rococoul, suprarealismul (dar nici kitsch-ul), nici catedralele și nici palatele. Magnificența, splendoarea, fastul nu pot fi asimilate cumpătării.
Principalul reproș adus risipei rezidă în ideea irosirii a ceva ce nu îți aparține; a trăi pe credit (în sens larg) înseamnă a cheltui ceva care, de fapt, nu e al tău. De aici ar putea decurge că a risipi ceea ce este al tău e, la prima vedere, legitim; dar există oare ceva care ne aparține în mod integral și absolut?
Risipa și avariția sînt deopotrivă înfierate. Și totuși, risipa beneficiază de un capital de simpatie, de un șarm haiducesc; ea simulează fulgurant libertatea, bunăstarea și generozitatea, cu prețul sfidării temerare a oricărei logici și înțelepciuni. Risipitorul e adesea reabilitat cultural: de la „Fiul risipitor” la personaje precum Gargantua, Pantagruel, Falstaff, Don Juan, Zorba etc., care-și trăiesc viața în stil mare (chiar dacă amoral și „nesustenabil”) – toți reușesc să ne fie simpatici. Dacă irosirea împrumută ceva din aura generozității, avariția nu poate mima prestigiul nici unei virtuți. Harpagon, Shylock, Félix Grandet ș.a. sînt, pur și simplu, detestabili.
Excesul e primordial. Dintre risipă și cumpătare, risipa a fost cea dintîi. „Excesivitatea” creației, varietatea nebună și de necuprins a lumii – miliarde de bacterii și microorganisme, zeci de milioane de insecte, milioane de animale, sute de mii de plante, și oamenii – este de ordinul evidenței. Paradisul, „pămîntul făgăduinței”, țara unde curge lapte și miere (și umblă cîinii cu covrigi în coadă) sînt peisaje ale abundenței și ale resurselor inepuizabile, nu așezări monahale.
Practicată „acrobatic”, pe un teren arid, potrivnic generozității, risipa poate deveni o virtute. Îmi amintesc de eforturile supraomenești pe care le făceau gazdele române înainte de 1989 pentru a oferi o masă neplauzibil de bogată rarilor oaspeți occidentali. În vremuri de penurie, ospitalitatea, risipa generoasă devenise o artă de a face ceva din nimic, o vrajă capabilă să facă invizibilă pentru o seară vitregia timpului în care se trăia.
